Artă

„Leagănul” (Les hasards heureux de l'escarpolette), capodopera lui Fragonard, a fost comandată de un curtean care a cerut ca el însuși să fie pictat privind în sus, spre iubita legănată. Un detaliu picant: tânărul își pierde papucul zburat în aer, iar în stânga o statuie a lui Cupidon duce degetul la buze, ca și cum ar cere tăcere asupra întâlnirii tainice.

Seria „Progresul iubirii” a lui Fragonard, patru mari panouri, a fost respinsă de comanditara ei, contesa du Barry, în 1773, probabil pentru că stilul rococo părea deja demodat față de noul gust neoclasic. Panourile au ajuns mai târziu în casa artistului, iar astăzi sunt printre cele mai prețuite piese ale colecției Frick din New York.

Deși a fost regele picturii galante, Fragonard a sfârșit în sărăcie și uitare după Revoluția Franceză, care a măturat lumea aristocratică ce îi comanda tablourile. A fost salvat, ironic, de rivalul stilistic Jacques-Louis David, care i-a găsit un post administrativ la nou-înființatul Muzeu al Luvrului.

În „Jurământul Horaților”, Jacques-Louis David a construit compoziția pe o rigoare aproape geometrică: trei arcade despart cele trei grupuri de personaje, bărbații rigizi și hotărâți contrastând cu femeile prăbușite de durere. Pictura, expusă la Salonul din 1785, a devenit un manifest al neoclasicismului și, mai târziu, un simbol al idealurilor revoluționare.

„Moartea lui Marat” a fost pictată de David în 1793, la puține luni după asasinarea revoluționarului în cada sa. Marat suferea de o boală de piele care îl obliga să lucreze în baie, iar David a transformat scena într-o compoziție de o simplitate solemnă, adesea comparată cu o „Pietà” laică a Revoluției.

Uriașa „Încoronare a lui Napoleon”, pictată de David între 1805 și 1807, măsoară aproape șase metri înălțime și zece metri lățime și cuprinde peste o sută cincizeci de personaje. David a introdus în tablou, la cererea împăratului, figura mamei lui Napoleon în tribună, deși în realitate ea absentase de la ceremonie.

În celebrul portret ecvestru „Napoleon trecând Alpii”, David l-a înfățișat pe general călare pe un cal cabrat, deși traversarea reală s-a făcut pe un catâr, pe vreme urâtă. Napoleon i-ar fi cerut expres pictorului să fie arătat „calm, pe un cal focos”, imaginea contând mai mult decât adevărul faptic.

„La Grande Odalisque” a lui Ingres, din 1814, a stârnit scandal fiindcă anatomia nudului este deliberat deformată: spatele femeii pare să aibă câteva vertebre în plus, iar șoldul este alungit nefiresc. Criticii vremii l-au acuzat că nu știe desena, dar Ingres sacrificase corectitudinea anatomică în favoarea unei linii senzuale, continue.

Desenul este probitatea artei.

Desenul cuprinde trei sferturi și jumătate din tot ceea ce constituie pictura.

Când Théodore Géricault a pictat „Pluta Meduzei”, a mers până la a împrumuta membre și capete de la morgă și de la spitale, ținându-le în atelier ca să studieze descompunerea și paloarea cărnii moarte. A vizitat și un azil ca să observe fețele muribunzilor, iar tonurile verzui-cenușii ale trupurilor din pânză se datorează acestei documentări macabre.

„Pluta Meduzei” este uriașă: aproximativ 4,91 pe 7,16 metri. Géricault a înfățișat momentul în care naufragiații de pe pluta fregatei Méduse zăresc în depărtare o navă, iar figura care flutură o cârpă în vârful piramidei umane este un bărbat de culoare, un gest politic îndrăzneț într-o Franță care abia reintrodusese sclavia.

Există o poveste celebră despre Turner care s-ar fi legat de catargul unui vas în timpul unei furtuni, ca să simtă pe pielea lui vijelia pe care voia s-o picteze în „Snow Storm — Steam-Boat off a Harbour's Mouth”. El însuși a povestit episodul, deși mulți istorici cred că a fost mai degrabă o mitologie personală decât un fapt riguros.

Prin testament, Turner a lăsat națiunii sute de picturi și mii de acuarele și desene, cu dorința ca unele dintre uleiuri să fie expuse alături de lucrări ale lui Claude Lorrain. Legatul, cunoscut drept Turner Bequest, a ajuns în cele din urmă la Galeria Națională și la Tate, formând una dintre cele mai vaste moșteniri artistice donate vreodată unei țări.

Friedrich a stârnit un adevărat scandal cu „Crucea în munți” (Altarul Tetschen), fiindcă a folosit un peisaj — un crucifix pe un pisc, luminat de soarele care apune — ca temă de altar religios. Criticul Basilius von Ramdohr l-a acuzat că este o insolență ca peisajul să se strecoare în biserici și să se cocoațe pe altare.

John Constable a redat cerul cu o rigoare aproape științifică, făcând zeci de studii de nori pe care le adnota cu data, ora și direcția vântului, practică pe care el o numea skying. Pentru el, cerul nu era un fundal, ci nota-cheie a întregii compoziții, organul principal al sentimentului dintr-un peisaj.

Constable a folosit puncte și pete de alb pur aplicate peste culoare pentru a sugera scânteierea luminii pe frunze și apă, tehnică pe care contemporanii ironici au poreclit-o zăpada lui Constable. Ceea ce părea neglijent în epocă a devenit, retrospectiv, unul dintre cele mai proaspete efecte de plein air din pictura engleză.

Géricault a murit în 1824, la doar 32 de ani, în urma complicațiilor de la mai multe căzături de pe cal, sfârșit tragic pentru un pictor obsedat toată viața de cai. Pe monumentul său funerar de la cimitirul Père-Lachaise a fost turnat în bronz un basorelief după „Pluta Meduzei”.

Multe dintre marile pânze romantice, printre care „Pluta Meduzei”, s-au întunecat și au fisurat în timp din pricina bitumului, un pigment brun folosit pentru umbre adânci care nu se usucă niciodată complet. Frumusețea sumbră căutată de pictori a devenit astfel o problemă cronică de conservare pentru muzee.

În „Spicuitoarele” lui Jean-François Millet, trei femei se apleacă să adune boabele rămase pe câmp după seceriș, un drept străvechi al celor săraci. Contemporanii au citit tabloul ca pe o afirmație politică tulburătoare, fiindcă siluetele monumentale ale țărăncilor sărace dominau o scenă odinioară considerată prea umilă pentru marea pictură.

Satul Barbizon, la marginea pădurii Fontainebleau, a dat numele întregii școli de pictură de peisaj de la mijlocul secolului al XIX-lea. Artiști precum Théodore Rousseau și Millet s-au stabilit acolo pentru a picta natura direct, fără idealizarea academică, deschizând drumul lucrului în aer liber care avea să hrănească mai târziu impresionismul.

Camille Corot picta peisaje cu o materie argintie, învăluită în ceață, atât de personală încât falsurile au proliferat masiv după moartea sa. Există gluma răspândită printre negustorii de artă că Corot ar fi pictat trei mii de tablouri, dintre care zece mii se află în America, o exagerare care spune totul despre amploarea falsurilor.

Corot era cunoscut pentru generozitatea sa discretă: în anii grei, i-a cumpărat o casă văduvei orbite a lui Honoré Daumier, care rămăsese fără mijloace. Gestul dezvăluie legăturile strânse dintre artiștii generației Realismului și Barbizonului, uniți nu doar de estetică, ci și de solidaritate.

Honoré Daumier era celebru în timpul vieții ca litograf caricaturist, dar picturile sale au rămas aproape necunoscute până târziu. „Vagonul de clasa a treia” surprinde călători obosiți într-un tren aglomerat, cu o empatie tăcută pentru oamenii de rând; multe dintre pânzele sale au rămas neterminate, fiindcă pictura era pentru el o pasiune privată, nu o sursă de venit.

Pentru caricatura sa „Gargantua”, în care regele Ludovic-Filip înghite avuția poporului, Daumier a fost condamnat în 1832 la șase luni de închisoare. Deși episodul ține de arta grafică, aceeași verva critică și compasiune socială străbate și pânzele sale pictate cu țărani, spălătorese și saltimbanci.

Théodore Rousseau, figură centrală a Barbizonului, a fost respins atât de des de juriile Salonului încât criticii l-au poreclit „le grand refusé”, marele respins. Timp de aproape un deceniu tablourile sale de peisaj au fost sistematic refuzate, până când schimbarea gustului i-a adus în cele din urmă recunoașterea.

Rosa Bonheur, apropiată de spiritul Realismului rural, obținea o permisiune specială de la poliția pariziană pentru a purta pantaloni, ca să poată studia animalele în abatoare și târguri de vite fără a atrage atenția. Pânza sa monumentală „Târgul de cai” a devenit una dintre cele mai admirate picturi de animale din secolul al XIX-lea.

În artă trebuie să fii sincer față de tine însuți; frumosul dintr-o operă vine din convingere.

În timpul Războiului franco-prusac, Pissarro și-a părăsit casa de la Louveciennes, iar trupele care au ocupat-o i-au distrus un mare număr de pânze; unele ar fi fost folosite ca preșuri în noroi. Din opera sa timpurie s-au pierdut astfel foarte multe lucrări, o pierdere ireparabilă pentru arta franceză.

Alfred Sisley, cel mai discret dintre marii impresioniști, a rămas fidel peisajului toată viața și a pictat râuri, poduri și zăpezi cu o delicatețe rară. Deși de origine engleză, a trăit aproape numai în Franța și a murit sărac; abia după moarte prețurile lucrărilor sale au urcat.