Artă

Clarobscurul, jocul puternic dintre lumină și întuneric, a fost dus la desăvârșire de Caravaggio, care își scotea sfinții din beznă cu o rază tăioasă, ca dintr-un reflector. Contrastul dramatic, numit uneori tenebrism, dădea scenelor sacre o forță aproape teatrală. Sub această lumină aspră, un vameș ori un pescar căpăta măreția unei descoperiri lăuntrice.

În „Chemarea Sfântului Matei”, aflată în capela Contarelli din biserica San Luigi dei Francesi din Roma, Caravaggio nu folosește nicio aureolă vizibilă și pune drept singură sursă de lumină o rază care taie diagonal peretele, urmând gestul mâinii lui Hristos. Această lumină dramatică, numită mai târziu tenebrism, transformă o scenă de tavernă într-o revelație spirituală. Tabloul se află încă astăzi în locul pentru care a fost pictat, în jurul anului 1600.

Prima variantă a tabloului „Sfântul Matei și îngerul”, pictată de Caravaggio pentru capela Contarelli, a fost refuzată de comanditari fiindcă îl arăta pe evanghelist ca pe un om simplu, cu picioarele goale îndreptate nepoliticos spre privitor. Caravaggio a fost nevoit să picteze o a doua versiune, mai decentă. Prima pânză a ajuns la Berlin și a fost distrusă în 1945, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Guido Reni a pictat fresca „Aurora” pe tavanul Casino dell Aurora din Palazzo Pallavicini-Rospigliosi din Roma, înfățișând-o pe zeița zorilor deschizând calea carului lui Apollo. Culorile luminoase și grația figurilor au făcut din ea un model al clasicismului baroc, opusul întunecimii lui Caravaggio. Lucrarea datează din jurul anului 1614.

În „Bacchus”, aflat la Galeria Uffizi, Caravaggio îl pictează pe zeul vinului cu unghii murdare, obraji roșii și un coș de fructe pe alocuri stricate, îndepărtându-se de idealizarea antică. Analize moderne au dezvăluit chiar un mic autoportret al pictorului reflectat în carafa de vin din colțul pânzei. Tabloul a fost realizat în jurul anului 1596.

Caravaggio nu obișnuia să facă desene pregătitoare pe hârtie, ci lucra direct pe pânză, pornind adesea de la modele vii pe care le observa în lumină controlată. Radiografiile au arătat pe unele pânze incizii fine în stratul de vopsea, urme pe care le trasa probabil ca să fixeze poziția figurilor. Această metodă rapidă și directă era neobișnuită pentru epoca sa.

„Punerea în mormânt” a lui Caravaggio, pictată pentru biserica Santa Maria in Vallicella din Roma, a fost atât de admirată încât Rubens a realizat o copie proprie după ea. Trupul greu al lui Hristos pare gata să alunece din pânză spre privitor, iar piatra de mormânt este orientată chiar spre altar. Originalul se află astăzi în Pinacoteca Vaticană.

„Cina de la Emaus” a lui Caravaggio, aflată la National Gallery din Londra, prinde momentul în care ucenicii îl recunosc pe Hristos înviat, cu brațele lui întinse ce par să spargă spațiul tabloului. Un coș de fructe stă în echilibru precar la marginea mesei, gata parcă să cadă. Lucrarea datează din jurul anului 1601.

În ultimii ani ai vieții, Caravaggio a fugit din Roma după ce a ucis un om într-o încăierare și a rătăcit prin Napoli, Malta și Sicilia. La Malta a fost primit în Ordinul Cavalerilor, dar a fost curând întemnițat și exclus din ordin. A murit în 1610, la doar 38 de ani, în împrejurări rămase neclare, în timp ce spera într-o grațiere papală.

„Moartea Fecioarei”, pictată de Caravaggio pentru o biserică din Roma, a fost refuzată de călugări fiindcă Maria era înfățișată ca o femeie de rând, cu trupul umflat și picioarele descoperite. Se zvonea chiar că artistul folosise drept model trupul unei femei înecate. Tabloul a fost totuși cumpărat, la sfatul lui Rubens, și se află astăzi la Muzeul Luvru.

Caravaggio a lăsat mai multe versiuni ale temei „Cavalerul necredincios” sau „Ghicitoarea”, în care o tânără ghicitoare îi citește palma unui tânăr elegant, furându-i pe furiș inelul. Scena, lipsită de orice subiect religios sau mitologic, aducea în pictura serioasă viața obișnuită de pe stradă. Astfel de compoziții de gen erau o noutate îndrăzneață pentru finalul secolului al XVI-lea.

Zurbarán a fost supranumit „Caravaggio spaniol” pentru clarobscurul său sever, cu lumini tăioase care scot din întuneric călugări în glugi albe. Naturile sale statice, câteva vase de lut și o cană așezate cu tăcere aproape sacră pe o poliță, sunt considerate printre cele mai spirituale din întreaga pictură europeană.

Barocul (circa 1600-1750) se recunoaște după dramatism, mișcare intensă, contraste puternice de lumină și umbră și compoziții teatrale, gândite să emoționeze privitorul. Caravaggio a fost pionierul acestui stil prin tehnica „clarobscurului”.