„Să nu-ți lași niciodată sufletul
să înseteze după frumos.”

Un om este bogat pe măsura numărului de lucruri de care își poate îngădui să se lipsească.

Pe 26 septembrie 1983, sistemul sovietic de avertizare timpurie a raportat lansarea mai multor rachete americane. Ofițerul de serviciu, Stanislav Petrov, a bănuit că era o eroare, fiindcă un atac real ar fi presupus sute de rachete, nu doar câteva, și a raportat alarmă falsă în loc să declanșeze riposta. Avea dreptate: sistemul confundase reflexia luminii solare pe nori cu urma unor rachete.

Un ucenic l-a întrebat pe maestrul zen: „Ce faci de dimineață până seara?” „Când mănânc, mănânc; când merg, merg; când dorm, dorm”, a răspuns maestrul. „Dar asta facem cu toții”, s-a mirat ucenicul. „Nu”, a zâmbit maestrul. „Când mâncați, vă gândiți la mers; când mergeți, vă gândiți la somn.” Toată liniștea se cuprinde în a fi întreg acolo unde ești.

De neam armean, Grigorie a fost crescut în credința creștină și a pătimit ani grei de temniță pentru mărturisirea lui Hristos, sub regele Tiridate al III-lea al Armeniei. Prin rugăciunile și pilda sa, tradiția spune că însuși regele s-a întors la credință, iar Armenia a primit botezul, ajungând, la începutul veacului al IV-lea, cel dintâi regat creștin din istorie. Grigorie a fost hirotonit și așezat întâiul catolicos al Bisericii Armene, punând temeliile ierarhiei, ale bisericilor și ale vieții duhovnicești a poporului. Spre sfârșitul vieții s-a retras în singurătate și nevoință, lăsând scaunul fiului său. Este cinstit ca apostol și luminător al Armeniei și este pomenit la 30 septembrie.

Vincent van Gogh s-a apucat de pictură abia la douăzeci și șapte de ani, ca și cum viața i-ar fi dat târziu cheia unei uși pe care o căuta de mult. În doar un deceniu a lăsat în urmă sute de pânze aprinse de galben și albastru, printre care Noaptea înstelată și florile-soarelui din Arles. A trăit sărac, chinuit de neliniște și boală, sprijinit toată viața de fratele lui, Theo, căruia i-a scris scrisori pline de dor și de lumină. A vândut aproape nimic cât a trăit, iar azi este unul dintre cei mai iubiți pictori din lume.

Ion Andreescu s-a născut la 15 februarie 1850 în București și a urmat Școala de Arte Frumoase condusă de Theodor Aman, devenind ulterior profesor de desen la Seminarul Episcopal din Buzău. La sfârșitul anului 1878 a plecat la Paris, unde a frecventat Academia Julian și a pictat veri întregi la Barbizon, întâlnindu-se acolo cu Nicolae Grigorescu. A creat peisaje de o profunzime și gravitate remarcabile, naturi statice și portrete care îl așază printre cei mai valoroși pictori români ai secolului al XIX-lea. Tuberculoza l-a răpus la numai 32 de ani, la 22 octombrie 1882, lăsând o operă puțină ca număr, dar imensă ca forță expresivă. A fost ales post-mortem membru al Academiei Române în 1948, ca recunoaștere târzie a geniului său.

Se spune că o coardă prea întinsă se rupe, iar una prea slabă nu sună. Un cântăreț înțelept își acorda lăuta nici prea tare, nici prea moale, ci până când coarda răspundea cu bucurie la cea mai ușoară atingere. Așa, spuneau bătrânii, se cuvine acordată și viața omului.

Doi frați au moștenit de la tatăl lor o singură ladă. Cel mare a cerut lada, socotind că e plină de bani, iar celui mic i-a rămas doar o carte veche și tocită. Cel mare a cheltuit repede tot ce a găsit și a rămas iarăși sărac. Cel mic a citit cartea an de an, a învățat din ea o meserie și un fel de a trăi, și a ajuns om respectat în tot ținutul. Când s-au întâlnit la bătrânețe, cel mare a spus cu amărăciune: „Ție ți-a lăsat mai mult.” „Nu”, a răspuns cel mic, „ne-a lăsat la fel. Doar că eu am deschis ce mi-a dat.”

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe: „Am căzut; ce voi face?” I-a zis bătrânul: „Scoală-te iarăși.” Zis-a fratele: „M-am sculat, dar iarăși am căzut.” Răspuns-a bătrânul: „Scoală-te iarăși și iarăși.” Și a întrebat fratele: „Până când?” Zis-a bătrânul: „Până ce vei fi luat, ori în bine, ori în cădere; căci în starea în care se află omul, în aceea se și duce.” Învățătura: nu căderea, ci deznădejdea și rămânerea în cădere pierd sufletul; ridicarea neîncetată este calea mântuirii.