Artă

Știai că Mona Lisa nu a fost mereu adăpostită într-o vitrină blindată? Faima ei uriașă s-a aprins abia după 21 august 1911, când un fost angajat al muzeului, italianul Vincenzo Peruggia, a scos tabloul de pe perete și l-a ascuns sub haină. Vreme de doi ani pânza a lipsit, iar ziarele din întreaga lume au transformat-o într-o legendă; a fost regăsită la Florența, când hoțul a încercat să o vândă unui negustor de artă.

Știai că faimoasa „Cină cea de Taină” a lui Leonardo a început să se degradeze încă din timpul vieții pictorului? El nu a folosit tehnica frescei umede, ci a pictat pe zid uscat cu tempera și ulei, o metodă care i-a îngăduit să lucreze încet, dar care s-a dovedit fragilă. Peste secole, lucrarea a suferit numeroase restaurări, iar în al Doilea Război Mondial o bombă a lovit mănăstirea Santa Maria delle Grazie, însă peretele cu pictura, sprijinit cu saci de nisip, a scăpat neatins.

Știai că faimoasa „Venus din Milo” a fost descoperită de un țăran pe insula grecească Milos, în anul 1820? Statuia de marmură, atribuită sculptorului Alexandros din Antiohia, o înfățișează probabil pe zeița Afrodita și datează din perioada elenistică. Nimeni nu știe cu adevărat cum arătau brațele ei pierdute: ipotezele spun că ținea un măr, o oglindă sau un scut, dar niciuna nu a putut fi vreodată dovedită.

Fresca exterioară a mănăstirii Voroneț, ctitorită de Ștefan cel Mare în 1488, a dat lumii o culoare cu nume propriu: „albastrul de Voroneț”. Pe imensa scenă a Judecății de Apoi, acest albastru profund a rezistat mai bine de cinci veacuri sub ploi, ninsori și geruri bucovinene. Rețeta exactă a pigmentului a rămas multă vreme un mister discutat de specialiști.

Domul din Florența, catedrala Santa Maria del Fiore, a rămas fără acoperiș peste golul uriaș al altarului vreme de decenii, fiindcă nimeni nu știa să ridice o cupolă atât de mare. Filippo Brunelleschi a rezolvat problema în secolul al XV-lea zidind cupola din două învelișuri, cu cărămizi așezate în spic de pește, fără o schelă centrală de sprijin. Este și astăzi cea mai mare cupolă din zidărie construită vreodată.

Când a fost sfințită în anul 537 la Constantinopol, biserica Sfânta Sofia a lăsat privitorii fără grai prin cupola sa uriașă, ce părea, după cuvintele contemporanilor, „suspendată din cer cu un lanț de aur”. Iluzia era dată de coroana de ferestre de la baza cupolei, prin care lumina năvălea și făcea ca greutatea zidului să pară că dispare. Împăratul Iustinian ar fi exclamat la intrare: „Solomoane, te-am întrecut!”.

Ultramarinul, cel mai prețuit albastru al vechilor pictori, se obținea măcinând piatra semiprețioasă lapis lazuli, adusă din munții îndepărtați ai Afganistanului. Fiind mai scump decât aurul, era rezervat celor mai sfinte veșminte, mai ales mantiei Maicii Domnului. În contracte se preciza uneori anume câți florini se cheltuiesc pe acest albastru, ca pe un material de mare preț.

În pictura al fresco, culorile se așază pe tencuiala încă udă, iar când varul se usucă, ele se leagă de perete devenind parte din zid. Meșterul lucra numai porțiunea de tencuială pe care o putea acoperi într-o singură zi, numită giornata, fiindcă greșeala nu se putea corecta după uscare. De aceea frescele bune cereau mână sigură și socoteală bine gândită dinainte.

Bisericile pictate din nordul Moldovei, precum Voroneț, Humor, Moldovița, Sucevița și Arbore, sunt neobișnuite prin faptul că poartă fresce nu doar înăuntru, ci pe toți pereții exteriori. Ele au fost gândite ca o „Biblie a celor neștiutori de carte”, unde țăranul putea citi în icoane istoria mântuirii. Câteva dintre ele sunt înscrise în patrimoniul mondial UNESCO.

În icoana bizantină, liniile nu fug spre un punct îndepărtat, ca în pictura obișnuită, ci par a se deschide spre privitor, într-o „perspectivă inversă”. Astfel, nu omul privește icoana, ci sfântul din icoană privește lumea, iar spațiul se organizează în jurul celui care se roagă. Această alegere nu este stângăcie, ci teologie făcută în culoare.

Fondul de aur al mozaicurilor bizantine se făcea din mici cuburi de sticlă, tesserele, în care era prinsă o foiță subțire de aur veritabil între două straturi de sticlă. Meșterii le înclinau ușor, fiecare la alt unghi, ca lumina candelelor să se frângă și peretele întreg să pară că strălucește dinlăuntru. Acest aur nu voia să imite ziua, ci lumina necreată a Împărăției cerurilor.

În marile catedrale gotice, precum Notre-Dame de Paris sau Chartres, ferestrele nu erau simple deschideri, ci uriașe icoane de sticlă colorată prin care lumina soarelui pătrundea prefăcută în culoare. Rozeta, fereastra rotundă de deasupra intrării, ajungea la mai bine de zece metri în diametru. Se spunea că lumina trecută prin vitraliu este chip al luminii dumnezeiești care intră în lume fără s-o strice, precum trece raza prin sticlă.

Înainte de răspândirea picturii în ulei, maeștrii lucrau în tempera, amestecând pigmenții cu gălbenuș de ou care lega culoarea de lemn. Tempera se usca repede și dădea tonuri limpezi, luminoase, dar cerea așezarea culorii în trăsături mărunte, așezate una lângă alta. Icoanele pe lemn se pictează și astăzi în această tehnică veche.

Pictura în ulei, folosind uleiuri vegetale precum cel de in ca liant, a fost desăvârșită de maeștrii flamanzi din secolul al XV-lea, între care Jan van Eyck. Uscându-se încet, uleiul îngăduia straturi transparente numite glasiuri, prin care culoarea căpăta o adâncime și o strălucire ca de piatră scumpă. Astfel s-au putut picta bijuterii, blănuri și priviri cu o fidelitate uimitoare.

Roșul carmin, unul dintre cele mai vii roșuri din pictură, se obținea din insecte mărunte precum cocenila, adunate și uscate cu miile pentru o cantitate mică de pigment. Spaniolii au adus cocenila din Lumea Nouă, iar culoarea a ajuns o marfă atât de căutată încât rivaliza în preț cu argintul. Din același neam de pigmenți se făcea și purpura veșmintelor de mare cinste.

Frumusețea va salva lumea.

Un lucru frumos este o bucurie pentru totdeauna.

Frumusețea este adevăr, adevărul frumusețe — atât știi pe pământ și atât ți-e de ajuns să știi.

Orice artă este cu totul nefolositoare.

Menirea artei este de a înfățișa nu aparența exterioară a lucrurilor, ci înțelesul lor lăuntric.

Frumusețea este splendoarea adevărului.

Nu zugrăvesc chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, ci zugrăvesc trupul lui Dumnezeu care s-a făcut văzut.

Arta nu redă vizibilul, ci face vizibil.

O operă de artă este bună dacă a izvorât din necesitate.

Arta este activitatea omenească ce constă în aceea că un om transmite altora, în chip conștient, prin anumite semne exterioare, sentimentele pe care le-a trăit, iar ceilalți se molipsesc de aceste sentimente și le trăiesc și ei.

Spune legenda că meșterul Manole și cei nouă zidari ai lui nu izbuteau nicicum să ridice mănăstirea de la Argeș: ce clădeau ziua se surpa noaptea. În vis i s-a arătat că zidul va sta numai dacă vor zidi în el ființa cea mai dragă ce va veni întâi la ei. A doua zi a venit Ana, soția lui Manole, aducându-i prânzul prin ploaie. Cu lacrimi și cu cântec de leagăn, meșterul a zidit-o de vie, iar mănăstirea s-a înălțat mai frumoasă decât toate. La sfârșit, rămas fără scări pe acoperiș, Manole și-a făcut aripi din șindrilă și a căzut, prefăcându-se într-o fântână. Legenda ne șoptește că nicio frumusețe adevărată nu se ridică fără jertfă, și că cel ce zidește frumosul plătește adesea cu inima lui.

Un zugrav de icoane bătrân nu punea niciodată mâna pe pensulă până nu se ruga și nu postea câteva zile. Un ucenic grăbit l-a întrebat de ce pierde atâta vreme, când mâna lui e destul de iscusită ca să picteze oricând. Meșterul a răspuns: „Mâna zugrăvește lemnul, dar chipul sfântului se scrie mai întâi în inimă.” Apoi a adăugat, întingând pensula: „Dacă inima mea e tulbure, și aurul va fi tulbure.” Icoana nu se face din culori, ci din liniște. Cine vrea să arate lumina, trebuie el însuși să tacă și să se umple de ea.

Un ucenic a venit la un maestru olar cerându-i să-l învețe repede taina vaselor frumoase. Maestrul i-a dat un bulgăre de lut și l-a pus să frământe, zi după zi, fără a modela nimic. Trecură săptămâni, iar tânărul, mâhnit, se plânse că nu învață nimic. „Ba înveți răbdarea”, spuse bătrânul, „căci lutul nefrământat crapă la foc, iar sufletul negrăbit nu ține forma.” Când mâinile ucenicului au ajuns să simtă lutul ca pe carnea lor, olarul i-a dat în sfârșit roata. Meșteșugul nu se predă în grabă; el se coace, cum se coace pâinea, în cuptorul răbdării.

În Japonia se povestește despre un maestru al ceaiului chemat să pregătească ceremonia pentru un mare senior. El nu a adus nimic strălucitor, ci doar o ceașcă simplă, apă limpede și mișcări liniștite ca respirația. Un oaspete îngâmfat a strâmbat din nas: „Atâta osteneală pentru o ceașcă de ceai?” Maestrul a răspuns, aplecând ceainicul: „Nu pregătesc ceaiul, ci clipa. Fiecare întâlnire se întâmplă o singură dată în viață.” Toți au tăcut, simțind deodată prețul acelui ceas care nu se va mai întoarce. Frumusețea nu stă în lucrul scump, ci în deplina prezență a inimii într-o clipă care nu se repetă.

Un maestru de caligrafie a scris în fața ucenicilor un singur semn cu tuș, dintr-o singură mișcare a pensulei. Un ucenic a spus, dezamăgit: „Aș fi putut și eu să trag această linie.” Maestrul a zâmbit: „Poate. Dar în spatele acestei linii sunt treizeci de ani de linii aruncate.” Apoi a adăugat că mâna care șovăie lasă tușul să bâlbâie, iar mâna liniștită scrie dintr-o suflare. Ceea ce pare ușor este de multe ori rodul unei vieți întregi de trudă tăcută. Simplitatea adevărată nu e la începutul drumului, ci la capătul lui.