Artă

Știai că Mona Lisa nu a fost mereu adăpostită într-o vitrină blindată? Faima ei uriașă s-a aprins abia după 21 august 1911, când un fost angajat al muzeului, italianul Vincenzo Peruggia, a scos tabloul de pe perete și l-a ascuns sub haină. Vreme de doi ani pânza a lipsit, iar ziarele din întreaga lume au transformat-o într-o legendă; a fost regăsită la Florența, când hoțul a încercat să o vândă unui negustor de artă.

Știai că faimoasa „Cină cea de Taină” a lui Leonardo a început să se degradeze încă din timpul vieții pictorului? El nu a folosit tehnica frescei umede, ci a pictat pe zid uscat cu tempera și ulei, o metodă care i-a îngăduit să lucreze încet, dar care s-a dovedit fragilă. Peste secole, lucrarea a suferit numeroase restaurări, iar în al Doilea Război Mondial o bombă a lovit mănăstirea Santa Maria delle Grazie, însă peretele cu pictura, sprijinit cu saci de nisip, a scăpat neatins.

Știai că Michelangelo a pictat tavanul Capelei Sixtine în picioare, nu culcat pe spate, cum spune legenda? Timp de aproximativ patru ani (1508–1512) a lucrat cocoțat pe o schelărie proiectată chiar de el, cu capul dat mult pe spate. În versuri trimise unui prieten, se plângea că barba i s-a răsucit spre cer și că vopseaua îi picura pe față, iar spatele i s-a chinuit atât de tare încât spunea că devenise „ca un arc sirian”.

Știai că despre „Fata cu cercel de perlă” nu se știe cu adevărat cine e femeia din tablou? Johannes Vermeer nu a lăsat nici nume, nici însemnări, iar lucrarea nu este un portret obișnuit, ci ceea ce olandezii numeau un „tronie” — un studiu de chip și de expresie, nu imaginea unei persoane anume. Chiar și celebrul cercel a fost pus la îndoială: unii cercetători cred că strălucirea lui e prea mare pentru o perlă adevărată și că ar putea fi doar sticlă lustruită.

Știai că „Nașterea lui Venus” a lui Sandro Botticelli a fost pictată pe pânză, nu pe lemn, cum se obișnuia la Florența acelei vremi? Artistul a folosit tempera pe o țesătură, iar pentru a-i da ușurință și luminozitate se crede că a amestecat în culori chiar și gălbenuș, obținând acele carnații palide și diafane. Se spune totodată că Botticelli a aplicat un strat subțire de alb peste anumite zone pentru a le proteja, un procedeu neobișnuit pentru epocă.

Știai că imensa pânză „Guernica” a lui Pablo Picasso este pictată doar în alb, negru și tonuri de gri? Artistul a renunțat cu bună știință la culoare pentru a reda oroarea bombardării orașului bască Guernica din 1937, dându-i lucrării aerul sec al unei fotografii de ziar. Picasso a cerut ca tabloul să nu se întoarcă în Spania cât timp aceasta nu va fi liberă; abia în 1981, după moartea lui Franco, opera a ajuns în cele din urmă la Madrid.

Știai că în „Sărutul” lui Gustav Klimt strălucirea aurie nu este doar o iluzie de culoare, ci foiță de aur adevărat? Klimt, fiul unui gravor în aur, a acoperit pânza cu foițe de aur și de argint, în ceea ce a rămas cunoscut drept „perioada sa de aur”. Cei doi îndrăgostiți, îngenuncheați pe marginea unei pajiști înflorite, par învăluiți într-o mantie de lumină care i-a făcut tabloul una dintre cele mai iubite imagini ale iubirii.

Știai că în tabloul „Las Meninas” pictorul Diego Velázquez s-a zugrăvit chiar pe sine, cu paleta și penelul în mână, în fața unei pânze uriașe? Privitorul stă parcă în locul regelui și al reginei Spaniei, care se ivesc doar ca o palidă reflexie într-o oglindă din fundul încăperii. Prin acest joc de priviri și oglinzi, Velázquez a răsturnat regulile portretului de curte, făcând din spectator însuși parte a scenei.

Știai că salvadorianul Salvador Dalí a poreclit girafa în flăcări „monstrul apocaliptic masculin” al vremurilor sale? Imaginea animalului cu spinarea cuprinsă de foc revine în mai multe dintre tablourile sale de la sfârșitul anilor 1930, ca semn de război și de prăbușire ce se apropia peste Europa. În aceeași lucrare, femeile cu sertare deschise în trup trimit la ideile lui Freud despre tainele ascunse ale sufletului omenesc.

Fresca exterioară a mănăstirii Voroneț, ctitorită de Ștefan cel Mare în 1488, a dat lumii o culoare cu nume propriu: „albastrul de Voroneț”. Pe imensa scenă a Judecății de Apoi, acest albastru profund a rezistat mai bine de cinci veacuri sub ploi, ninsori și geruri bucovinene. Rețeta exactă a pigmentului a rămas multă vreme un mister discutat de specialiști.

Ultramarinul, cel mai prețuit albastru al vechilor pictori, se obținea măcinând piatra semiprețioasă lapis lazuli, adusă din munții îndepărtați ai Afganistanului. Fiind mai scump decât aurul, era rezervat celor mai sfinte veșminte, mai ales mantiei Maicii Domnului. În contracte se preciza uneori anume câți florini se cheltuiesc pe acest albastru, ca pe un material de mare preț.

În pictura al fresco, culorile se așază pe tencuiala încă udă, iar când varul se usucă, ele se leagă de perete devenind parte din zid. Meșterul lucra numai porțiunea de tencuială pe care o putea acoperi într-o singură zi, numită giornata, fiindcă greșeala nu se putea corecta după uscare. De aceea frescele bune cereau mână sigură și socoteală bine gândită dinainte.

Bisericile pictate din nordul Moldovei, precum Voroneț, Humor, Moldovița, Sucevița și Arbore, sunt neobișnuite prin faptul că poartă fresce nu doar înăuntru, ci pe toți pereții exteriori. Ele au fost gândite ca o „Biblie a celor neștiutori de carte”, unde țăranul putea citi în icoane istoria mântuirii. Câteva dintre ele sunt înscrise în patrimoniul mondial UNESCO.

În icoana bizantină, liniile nu fug spre un punct îndepărtat, ca în pictura obișnuită, ci par a se deschide spre privitor, într-o „perspectivă inversă”. Astfel, nu omul privește icoana, ci sfântul din icoană privește lumea, iar spațiul se organizează în jurul celui care se roagă. Această alegere nu este stângăcie, ci teologie făcută în culoare.

Înainte de răspândirea picturii în ulei, maeștrii lucrau în tempera, amestecând pigmenții cu gălbenuș de ou care lega culoarea de lemn. Tempera se usca repede și dădea tonuri limpezi, luminoase, dar cerea așezarea culorii în trăsături mărunte, așezate una lângă alta. Icoanele pe lemn se pictează și astăzi în această tehnică veche.

Pictura în ulei, folosind uleiuri vegetale precum cel de in ca liant, a fost desăvârșită de maeștrii flamanzi din secolul al XV-lea, între care Jan van Eyck. Uscându-se încet, uleiul îngăduia straturi transparente numite glasiuri, prin care culoarea căpăta o adâncime și o strălucire ca de piatră scumpă. Astfel s-au putut picta bijuterii, blănuri și priviri cu o fidelitate uimitoare.

Roșul carmin, unul dintre cele mai vii roșuri din pictură, se obținea din insecte mărunte precum cocenila, adunate și uscate cu miile pentru o cantitate mică de pigment. Spaniolii au adus cocenila din Lumea Nouă, iar culoarea a ajuns o marfă atât de căutată încât rivaliza în preț cu argintul. Din același neam de pigmenți se făcea și purpura veșmintelor de mare cinste.

Un zugrav de icoane bătrân nu punea niciodată mâna pe pensulă până nu se ruga și nu postea câteva zile. Un ucenic grăbit l-a întrebat de ce pierde atâta vreme, când mâna lui e destul de iscusită ca să picteze oricând. Meșterul a răspuns: „Mâna zugrăvește lemnul, dar chipul sfântului se scrie mai întâi în inimă.” Apoi a adăugat, întingând pensula: „Dacă inima mea e tulbure, și aurul va fi tulbure.” Icoana nu se face din culori, ci din liniște. Cine vrea să arate lumina, trebuie el însuși să tacă și să se umple de ea.

Un maestru de caligrafie a scris în fața ucenicilor un singur semn cu tuș, dintr-o singură mișcare a pensulei. Un ucenic a spus, dezamăgit: „Aș fi putut și eu să trag această linie.” Maestrul a zâmbit: „Poate. Dar în spatele acestei linii sunt treizeci de ani de linii aruncate.” Apoi a adăugat că mâna care șovăie lasă tușul să bâlbâie, iar mâna liniștită scrie dintr-o suflare. Ceea ce pare ușor este de multe ori rodul unei vieți întregi de trudă tăcută. Simplitatea adevărată nu e la începutul drumului, ci la capătul lui.

Se spune că un mare pictor, întrebat cât timp i-a luat să picteze o anume lucrare, a răspuns liniștit: „Toată viața mea, și încă trei zile.” Ascultătorii au râs, crezând că glumește. Dar el a lămurit: cele trei zile au fost pentru pânză, iar viața întreagă a fost pentru ochiul care a știut, în acele trei zile, unde să pună fiecare culoare. Nimic din ceea ce trăim nu se pierde: totul se adună tăcut în mâna care într-o zi va crea. Roada de o clipă are rădăcini adânci de ani.

Privește un tablou vechi așa cum te-ai apleca peste o fântână: nu ca să vezi apa, ci ca să te vezi pe tine limpezit în ea.

Marii maeștri nu ne-au lăsat tablouri, ci fântâni. Fiecare generație vine cu ulciorul ei și pleacă adăpată.

În Capela Scrovegni din Padova, Giotto a pictat cerul cu un albastru profund obținut din lapislazuli, cel mai scump pigment al vremii, mai prețios chiar decât aurul. Bolta întreagă a fost acoperită cu acest ultramarin, ceea ce transformă capela într-un firmament înstelat continuu, semn al bogăției comanditarului Enrico Scrovegni.

În fresca „Bocirea lui Hristos” din aceeași capelă, Giotto a pictat pentru prima dată îngeri care plâng cu adevărat, contorsionați de durere pe cer, rupând convenția figurilor bizantine impasibile. Această exprimare directă a emoției umane este considerată un moment de cotitură în istoria picturii occidentale.

În fresca „Sfânta Treime” de la biserica Santa Maria Novella din Florența, Masaccio a folosit pentru prima dată în pictură o perspectivă liniară riguros construită, cu un punct de fugă unic. Iluzia este atât de exactă încât spațiul boltit pare o adevărată capelă săpată în perete, demonstrând matematic principiile lui Brunelleschi.

Știai că Masaccio a murit la doar 26 sau 27 de ani, probabil la Roma în 1428, în împrejurări atât de neclare încât s-a zvonit că ar fi fost otrăvit? În ciuda vieții scurte, frescele sale din Capela Brancacci au devenit o adevărată școală, unde generații de pictori, printre care se spune și Michelangelo, au venit să copieze și să învețe.

Frescele Capelei Brancacci au fost acoperite secole de-a rândul de funingine și de repictări. Restaurarea din anii 1980 a scos la iveală culorile luminoase originale ale lui Masaccio și a descoperit că frunzele care acopereau nuditatea lui Adam și Eva din „Alungarea din Rai” fuseseră adăugate mult mai târziu, din pudoare.

Fra Angelico, călugăr dominican, a pictat în mănăstirea San Marco din Florența câte o frescă în aproape fiecare chilie a fraților, pentru meditație și rugăciune. Se spune că nu punea niciodată mâna pe penel fără a se ruga mai întâi și că nu a modificat vreodată ce pictase, considerând că mâna îi era călăuzită de har.

În celebra „Bunavestire” de la San Marco, Fra Angelico a plasat scena într-o loggie cu arcade de o simplitate austeră, potrivită vieții monahale. Sub frescă a scris un îndemn latin pentru frații care treceau prin fața ei, amintindu-le să spună o rugăciune Fecioarei atunci când o privesc.

„Nașterea lui Venus” a lui Botticelli este una dintre primele picturi monumentale pe pânză, nu pe lemn, din Renaștere. Botticelli a adăugat în albul veșmintelor și al carnației un strat subțire de alabastru pudrat, care dă suprafeței o luminozitate mată, aproape ca de fildeș.