Artă

În icoana bizantină, liniile nu fug spre un punct îndepărtat, ca în pictura obișnuită, ci par a se deschide spre privitor, într-o „perspectivă inversă”. Astfel, nu omul privește icoana, ci sfântul din icoană privește lumea, iar spațiul se organizează în jurul celui care se roagă. Această alegere nu este stângăcie, ci teologie făcută în culoare.

Fondul de aur al mozaicurilor bizantine se făcea din mici cuburi de sticlă, tesserele, în care era prinsă o foiță subțire de aur veritabil între două straturi de sticlă. Meșterii le înclinau ușor, fiecare la alt unghi, ca lumina candelelor să se frângă și peretele întreg să pară că strălucește dinlăuntru. Acest aur nu voia să imite ziua, ci lumina necreată a Împărăției cerurilor.

În fresca „Bocirea lui Hristos” din aceeași capelă, Giotto a pictat pentru prima dată îngeri care plâng cu adevărat, contorsionați de durere pe cer, rupând convenția figurilor bizantine impasibile. Această exprimare directă a emoției umane este considerată un moment de cotitură în istoria picturii occidentale.

Foița de aur din „Sărutul” lui Gustav Klimt nu este o simplă metaforă, ci aur veritabil aplicat pe pânză. Klimt învățase tehnica de la tatăl său, gravor în aur și argint, iar călătoriile la Ravenna, unde a văzut mozaicurile bizantine de la San Vitale, i-au aprins fascinația pentru fondurile aurii. Rezultatul topește pictura și meșteșugul aurarului într-o singură suprafață strălucitoare.

Icoanele bizantine și rusești nu folosesc perspectiva geometrică europeană, ci o construcție numită adesea perspectivă inversă: liniile care ar trebui să conveargă în depărtare se deschid în schimb spre privitor. Ideea teologică este că spațiul sacru nu se pierde în adânc, ci vine în întâmpinarea celui care privește.

„Icoana din Vladimir a Maicii Domnului” este de fapt o operă bizantină adusă la Kiev în secolul al XII-lea și mutată apoi la Vladimir și la Moscova, unde a fost venerată ca ocrotitoare a orașului. Din pictura originală se mai păstrează în bună parte doar chipurile Mariei și ale Pruncului, restul fiind repictat de mai multe ori de-a lungul secolelor.

În pictura murală bizantină și în frescele moldovenești, aureolele sfinților și fondurile aurii nu erau întotdeauna executate cu aur veritabil, ci adesea imitate prin pigmenți galbeni și tehnici de suprafață. La interioarele bogate se folosea însă și foița de aur aplicată pe un strat de bol, pentru a reflecta lumina lumânărilor.

Știai că Hagia Sofia din Istanbul a fost, timp de aproape o mie de ani, cea mai mare catedrală din lume? Ridicată în secolul al VI-lea de împăratul bizantin Iustinian, cupola sa părea că plutește pe un inel de ferestre.

Știai că mozaicurile bizantine din bazilica San Vitale din Ravenna erau montate ușor înclinat și neregulat, tocmai ca fiecare tesela de sticlă aurită să prindă lumina din alt unghi și să facă suprafața să scânteieze ca și cum ar fi vie?

Știai că teselele aurii din mozaicurile bizantine se făceau prinzând o foiță subțire de aur între două straturi de sticlă topită, pentru ca strălucirea metalului să fie protejată și să nu se șteargă cu secolele?