Doi cântăreți s-au întrecut în fața satului. Cel dintâi a cântat tare și meșteșugit, iar oamenii l-au lăudat. Al doilea a cântat încet, o melodie simplă, veche, învățată de la mama lui, și mulți au început să plângă. Când i-au întrebat de ce plâng, sătenii au răspuns: „Cel dintâi ne-a arătat cât e el de priceput. Al doilea ne-a adus înapoi copilăria, casa părintească și izvorul din care beam apă. El nu a cântat pentru urechi, ci pentru suflet.”

Un lăutar bătrân își învăța ucenicul cum să facă vioara să plângă și să râdă. Într-o seară băiatul l-a întrebat cum se face că din patru corzi și un lemn iese atâta suflet. Bătrânul i-a zâmbit și i-a spus că nu din corzi vine sufletul, căci corzile doar tremură, ci din mâna care le atinge cu iubire. O vioară în mâini reci rămâne o cutie de lemn, i-a spus, dar cine își pune inima în arcuș face lemnul să cânte ca un om viu.

Friedrich a stârnit un adevărat scandal cu „Crucea în munți” (Altarul Tetschen), fiindcă a folosit un peisaj — un crucifix pe un pisc, luminat de soarele care apune — ca temă de altar religios. Criticul Basilius von Ramdohr l-a acuzat că este o insolență ca peisajul să se strecoare în biserici și să se cocoațe pe altare.