Artă

Când Gustave Courbet a expus „Înmormântare la Ornans” la Salonul din 1850–1851, publicul s-a scandalizat: o scenă de sat obișnuită, cu țărani și gropari mărimea naturală, ocupa o pânză uriașă de peste șase metri lățime, format rezervat până atunci istoriei și mitologiei. Criticii au numit-o batjocoritor „glorificarea urâtului”, dar tocmai această demnitate acordată oamenilor de rând a devenit manifestul Realismului.

Respins de la Expoziția Universală din 1855, Courbet a ridicat pe cheltuiala sa un pavilion propriu lângă expoziția oficială și l-a numit „Pavilionul Realismului”. A fost una dintre primele expoziții personale organizate de un artist în semn de sfidare a instituției, un gest care anunța independența artistului modern față de saloanele oficiale.

Pânza „Atelierul pictorului” a lui Courbet poartă un subtitlu neobișnuit: „alegorie reală care rezumă șapte ani din viața mea artistică și morală”. În centru se pictează pe sine lucrând la un peisaj, flancat în dreapta de prieteni și susținători, iar în stânga de tipuri sociale ale lumii; sintagma „alegorie reală” este voit paradoxală, un fel de provocare adresată criticilor.

„Culegătorii de piatră” al lui Courbet, care înfățișa doi muncitori spărgând pietre pe marginea drumului, era considerat una dintre cele mai radicale imagini ale muncii sărace. Tabloul a fost distrus în 1945, în timpul bombardamentului de la Dresda, când transportul care evacua colecțiile a fost lovit; astăzi îl cunoaștem doar din reproduceri.

În ultimii ani, Courbet a fost implicat în doborârea Coloanei Vendôme în timpul Comunei din Paris (1871). După înfrângerea Comunei, statul l-a făcut răspunzător de costul refacerii coloanei, o sumă zdrobitoare; pictorul s-a exilat în Elveția, unde a murit în 1877, ruinat și bolnav.

Arată-mi un înger și îl voi picta.

Frumosul este în natură și se întâlnește în realitate sub cele mai diverse forme. De îndată ce este acolo, aparține artei, sau mai degrabă artistului care știe să îl vadă.

Realismul (mijlocul secolului XIX) a înfățișat viața obișnuită a țăranilor și muncitorilor fără idealizare, refuzând subiectele istorice sau mitologice. Îl recunoști după scenele cotidiene tratate cu seriozitate. Gustave Courbet, autor al pânzei „Spărgătorii de piatră”, a fost liderul mișcării.