Artă

Când a murit, în 1516, Giovanni Bellini lăsase neterminat pânza „Ospățul zeilor”, comandată pentru cabinetul de alabastru al lui Alfonso d'Este din Ferrara. Peste ani, Tizian a repictat întregul fundal cu munți și copaci, transformând compoziția lui Bellini. Analizele cu raze X au confirmat cel puțin trei straturi succesive de intervenție, mărturie a felului în care operele treceau din mână în mână.

Giorgione a murit tânăr, în jurul lui 1510, răpus de ciumă la vreo treizeci și trei de ani, lăsând o operă atât de restrânsă și de personală încât autenticitatea multor tablouri i-a fost disputată secole la rând. „Venus adormită” de la Dresda a fost lăsată neterminată la moartea sa, iar peisajul din fundal a fost dus la capăt de Tizian.

Tizian a folosit pentru mantia Fecioarei din „Asunta” din biserica Santa Maria Gloriosa dei Frari acel roșu strălucitor care avea să-i poarte numele, „roșu tizianesc”, obținut prin straturi succesive de lac și vermillon. La dezvelirea sa în 1518, monahii franciscani s-au speriat de îndrăzneala compoziției de peste șase metri, dar pânza a rămas la locul ei și a consacrat gloria pictorului.

Bătrânul Tizian picta din ce în ce mai liber, aplicând culoarea nu doar cu pensula, ci și cu degetele, întinzând-o direct pe pânză. Biograful Palma il Giovane povestește că, în ultimii ani, maestrul dădea tușele finale ale pânzelor folosindu-și degetul mare pentru a topi tonurile între ele.

„Venus din Urbino” a lui Tizian, pictată în 1534, reia poza „Venusei adormite” a lui Giorgione, dar mută nudul dintr-un peisaj într-un interior domestic venețian, cu o slujnică și un cățel adormit la picioare. Secole mai târziu, Édouard Manet a studiat-o îndelung la Florența înainte de a-și picta provocatoarea „Olympia”.

Cine vrea să devină pictor trebuie să stăpânească trei culori: alb, negru și roșu.

Frumusețea culorilor lui Tizian se sprijină pe o muncă enormă ascunsă sub o aparență de ușurință.