Tradiții

În Coreea, ceremonia ceaiului, darye, înseamnă literal etichetă a ceaiului: mișcări simple și liniștite, cești de ceramică fină și un ritm așezat. Nu caută spectacol, ci naturalețe și armonie, ca ceaiul să fie savurat în pace, alături de cei dragi.

În Taiwan, casele de ceai păstrează arta gong fu cha într-o formă rafinată, adesea cu ceaiuri oolong din munți. Oaspeții miros mai întâi aroma dintr-o ceașcă înaltă și îngustă, apoi gustă din cea joasă, bucurându-se pe îndelete de fiecare strat al parfumului.

În Tibet și în zonele înalte ale Himalayei, oaspeții sunt primiți cu ceai cu unt de iac și sare, o băutură caldă și hrănitoare pe frigul muntelui. Gazda are grijă ca ceașca oaspetelui să nu se golească niciodată de tot, umplând-o mereu, în semn de belșug și de purtare de grijă.

În Iran, oaspetele este întâmpinat cu ceai negru servit în pahare mici și transparente, numite estekan. Zahărul nu se pune în pahar, ci se ține o bucată de zahăr candel între dinți și se soarbe ceaiul prin ea, într-un obicei plin de căldură și de răbdare.

În Yemen și în Peninsula Arabică, qishr-ul, o băutură din coji de cafea fierte cu ghimbir și mirodenii, se oferă oaspeților ca semn de primire. Aromată și ușoară, se servește în cerc, însoțită de curmale, ca musafirul să simtă îndată căldura casei.

În Grecia, cafeaua se fierbe încet într-un ibric numit briki și se bea pe îndelete în piațete, sub soare. A împărți o cafea ore în șir, fără grabă, cu vorbă și tăcere deopotrivă, este aici un fel de a cinsti prietenia și rostul liniștit al zilei.

În Mauritania și în Sahara, ceaiul verde cu mentă se pregătește în trei pahare, despre care se spune că primul este amar ca viața, al doilea dulce ca dragostea, iar al treilea blând ca moartea. A rămâne pentru toate trei rundele este semn de respect față de gazdă.

În Vietnam, cafeaua se prepară picătură cu picătură printr-un mic filtru de metal, numit phin, așezat direct pe ceașcă. Adesea se toarnă peste lapte condensat dulce, iar așteptarea răbdătoare a fiecărei picături face parte din tihna cu care se bea.

În Bosnia, cafeaua se servește într-un vas de aramă numit džezva, alături de o bucată de rahat și un pahar cu apă. Oaspeții stau la povești îndelung, sorbind încet, căci aici cafeaua nu se bea în grabă, ci este pretext pentru a fi împreună.

În Japonia, gestul discret prin care gazda oferă oaspetelui un prosop cald, oshibori, înainte de masă sau de ceai, este o formă tăcută de primire. Musafirul își răcorește sau își încălzește mâinile, simțind din prima clipă grija cu care este așteptat.

În Egipt și în multe țări arabe, oaspetelui i se oferă îndată ceai dulce sau cafea, iar a refuza cu totul poate întrista gazda. Băutura caldă, adusă pe o tavă cu grabă bucuroasă, spune fără cuvinte că musafirul este cinstit și că are un loc la masa casei.

În Mexic, de Día de los Muertos, familiile ridică altare pline de flori de gălbenele, lumânări și dulciuri, chemând sufletele celor plecați să se întoarcă pentru o noapte. Nu este o zi de jale, ci o petrecere caldă a amintirii, în care moartea e privită cu blândețe și zâmbet.

În Japonia, sărbătoarea Obon adună familiile la mormintele strămoșilor, pe care le curăță și le împodobesc cu felinare. Se crede că sufletele celor adormiți se întorc acasă în aceste zile, iar dansul lin numit Bon Odori le întâmpină cu recunoștință.

În China, la Qingming — „limpezimea luminoasă” — oamenii merg primăvara la morminte pentru a le mătura, a le curăța și a le aduce ofrande. Este o zi de cinstire a înaintașilor, în care grija față de cei plecați se împletește cu bucuria reînnoirii firii.

La vechii celți, sărbătoarea Samhain marca hotarul dintre lumina verii și întunericul iernii, când se credea că granița dintre lumea celor vii și a celor morți se subțiază. Se aprindeau focuri mari și se lăsau daruri pentru sufletele care rătăceau în noapte.

Halloween, cu rădăcini în vechiul Samhain celtic, s-a răspândit în lume ca o seară de dovleci luminați, costume și colinde ale copiilor din poartă în poartă. Sub veselia lui se ascunde amintirea unei vremi în care se cinsteau cei plecați dincolo.

În lumea catolică, Ziua Morților, pe 2 noiembrie, este închinată rugăciunii pentru sufletele celor adormiți. Credincioșii aprind lumânări la morminte și le împodobesc cu flori, într-o zi de liniște și de pomenire caldă a celor dragi.

În Cambodgia, sărbătoarea Pchum Ben adună oamenii la temple, unde aduc ofrande de orez și bunătăți călugărilor, pentru odihna sufletelor strămoșilor. Se crede că în aceste cincisprezece zile cei plecați se întorc, iar hrana dăruită le alină drumul.

În Coreea, de Chuseok, familiile se întorc la casa părintească pentru a cinsti strămoșii cu masă și rugăciune, apoi merg să îngrijească mormintele. Este o sărbătoare a recunoștinței, în care roadele toamnei se împart între cei vii și cei plecați.

Carnavalul de la Veneția umple orașul de măști tăcute și veșminte de altădată, unde chipul se ascunde și toți devin, pentru câteva zile, egali sub farmecul jocului. Măștile venețiene, lucrate cu migală, poartă în ele misterul unui oraș plutind pe apă.

Carnavalul de la Rio de Janeiro revarsă pe străzi valuri de culoare, samba și veselie, cu școli de dans ce se întrec în alaiuri strălucitoare. Este o sărbătoare a bucuriei de a trăi, în care întreg orașul dansează sub soare până în zori.

La New Orleans, Mardi Gras — „marțea grasă” — încheie zilele de petrecere dinaintea postului cu parade, muzică de fanfară și mărgele aruncate mulțimii. Culorile violet, auriu și verde împodobesc orașul într-o veselie caldă și primitoare.

Carnavalul de la Basel, cel mai mare din Elveția, începe în zori, când toate luminile orașului se sting și felinarele pictate pornesc alaiul prin întuneric. Muzica de fife și tobe, măștile și lampioanele fac din aceste trei zile o sărbătoare aparte.

Fasnacht este carnavalul tradițional din ținuturile germane și elvețiene, cu măști sculptate în lemn și costume vechi menite să alunge iarna și duhurile ei. Alaiurile zgomotoase și veselia lor vestesc apropierea primăverii și izgonirea frigului.

Carnavalul de la Notting Hill, din Londra, sărbătorește moștenirea caraibiană cu ritmuri de steel drum, costume sclipitoare și mireasmă de mâncare de pe insule. Străzile cartierului se umplu, la sfârșit de august, de bucuria unei comunități întregi.

Junkanoo este alaiul de sărbătoare al Caraibelor, mai ales din Bahamas, cu costume din hârtie colorată, tobe și clopoței ce răsună pe străzi în zori de sărbătoare. Dansatorii aduc, în ritmul lor, o veche moștenire păstrată cu mândrie peste generații.

La Pamplona, în Spania, cursa taurilor din sărbătoarea San Fermín adună oameni ce aleargă pe străzile înguste înaintea vitelor, într-o încordare de câteva clipe. Este un obicei vechi, învăluit în tradiție, cântec și veselia zilelor de iulie.

În Filipine, de Ziua Morților, familiile își petrec ceasuri întregi lângă mormintele celor dragi, cu lumânări, flori și mâncare adusă de acasă. Cimitirele se prefac în locuri de întâlnire caldă, unde amintirea celor plecați se cinstește laolaltă.

În Guatemala, la Sumpango, Ziua Morților aduce pe cer zmeie uriașe din hârtie colorată, înălțate deasupra cimitirelor. Se crede că firele lor leagă pentru o zi lumea celor vii de cea a sufletelor plecate, purtând spre ele gânduri și rugăciuni.

În Bolivia, de Ziua Craniilor, oamenii cinstesc craniile păstrate ale rudelor, împodobindu-le cu flori și lăsându-le ofrande. Este un obicei vechi, în care moartea nu sperie, ci se cinstește ca o parte firească a legăturii dintre neamuri.