Tradiții

Sukot, Sărbătoarea Corturilor, îi cheamă pe evrei să ridice colibe acoperite cu ramuri verzi și să mănânce sub cerul liber, amintindu-și de drumul prin pustie. Este totodată o sărbătoare a recoltei, cu mulțumire pentru rodul viei și al livezii.

La Vendimia, culesul viei din La Rioja, se sărbătorește cu strivirea strugurilor cu picioarele goale și cu primul must închinat sfântului ocrotitor. Satele se umplu de cântec și de mireasma dulce a toamnei care coace vinul.

Fiesta Nacional de la Vendimia din Mendoza încununează culesul viei argentinian cu procesiuni, dansuri și alegerea unei regine a recoltei. Sub soarele Anzilor, podgorenii mulțumesc pentru struguri și pentru vinul care le veselește inima.

Maslenița, vesela sărbătoare rusească a sfârșitului de iarnă, se ține cu teancuri de clătite aurii, rotunde ca soarele pe care îl așteaptă cu drag. O săptămână întreagă se mănâncă blini cu miere și smântână, chemând primăvara să vină mai repede.

Beltane, vechea sărbătoare celtică de întâmpinare a verii, aprindea focuri mari pe dealuri și împodobea arborele de mai cu panglici colorate. Oamenii treceau turmele printre flăcări pentru rod și belșug, bucurându-se de reînvierea naturii.

În Anglia, arborele de mai împodobit cu panglici stă în mijlocul satului de 1 Mai, iar copiii dansează în jurul lui împletind culorile. Este o sărbătoare veche a primăverii, când pământul înverzește și inimile se înveselesc.

Vappu, sărbătoarea finlandeză de 1 Mai, cheamă întreaga țară în stradă cu baloane, serpentine și pălăria albă de absolvent scoasă la lumină. Se toastă cu must spumos și se mănâncă gogoși, salutând sosirea primăverii nordice.

Hanami, obiceiul japonez de a privi florile de cireș, adună familiile și prietenii sub coroanele înflorite roz. Sub petalele care plutesc ca zăpada, oamenii se așază pe pături, cinstind frumusețea trecătoare a primăverii.

Pongal, sărbătoarea recoltei din Tamil Nadu, ține patru zile și își ia numele de la orezul fiert în lapte, lăsat să dea în foc ca semn de belșug. Se mulțumește soarelui, ploii și vitelor care au ajutat la munca câmpului.

Lammas, vechea sărbătoare engleză a primei recolte de grâu, aducea la biserică o pâine coaptă din boabele proaspăt secerate. Era ziua în care oamenii binecuvântau pâinea cea nouă, mulțumind pentru rodul verii.

În Peru, sărbătoarea cartofului cinstește sutele de soiuri crescute în munții Anzilor din vremea străbunilor. Comunitățile andine mulțumesc pământului, Mamei Pachamama, pentru tuberculii care le țin foamea departe an de an.

Midsommar, sărbătoarea suedeză a miezului de vară, ridică un stâlp împodobit cu frunze și flori în jurul căruia se dansează până seara târziu. În lumina zilei care nu se mai stinge, oamenii cinstesc natura în plină floare.

Festivalul Recoltei de Orez, Bali, umple templele cu ofrande și împodobește câmpurile cu stâlpi înalți de bambus, în cinstea zeiței orezului Dewi Sri. Țăranii mulțumesc pentru rodul teraselor verzi care coboară în trepte pe munte.

Incwala, sărbătoarea primelor roade din Eswatini, adună poporul în jurul regelui pentru a gusta ceremonios din recolta nouă. Nimeni nu se atinge de roadele proaspete înainte de acest ritual de mulțumire și reînnoire.

Festivalul lalelelor din Olanda dezvăluie primăvara în câmpuri nesfârșite de flori așezate în dungi de culoare. Oamenii vin să se plimbe printre lalele și zambile, sărbătorind bucuria pământului care se trezește la viață.

Festivalul florilor de cireș din Washington cinstește copacii dăruiți de Japonia, care înfloresc roz pe malul apei în fiecare primăvară. Mulțimea se plimbă sub petale, într-o sărbătoare a prieteniei dintre popoare și a frumuseții naturii.

În ceremonia ceaiului japonez, numită chanoyu, gazda pregătește ceaiul verde matcha cu gesturi lente și precise, fiecare mișcare fiind o formă de respect. Oaspeții sorb în tăcere, într-o încăpere simplă, unde o singură floare și un vas de ceai sunt de ajuns pentru a cinsti clipa de față.

Ceaiul de după-amiază britanic s-a născut ca o gustare fină între prânz și cină: ceai negru turnat din ceainic de porțelan, alături de scones cu smântână groasă și dulceață, sandvișuri subțiri și prăjituri. E un răgaz al conversației, în care ceașca ridicată devine un mic ritual al bunei-cuviințe.

În Etiopia, ceremonia cafelei este o sărbătoare a ospitalității care poate dura ore: boabele verzi se prăjesc pe loc, se macină și se fierb într-un vas de lut numit jebena. Cafeaua se toarnă în trei runde, iar aerul se umple de fum de tămâie, ca semn că oaspetele este binevenit.

Cafeaua turcească se fierbe încet într-un ibric de aramă și se servește în cești mici, cu spuma păstrată cu grijă deasupra. După ce s-a băut, ceașca se răstoarnă pe farfurioară, iar din desenele lăsate de zaț cei apropiați citesc, în glumă și cu drag, ce le aduce viitorul.

În Maroc, ceaiul verde cu mentă și mult zahăr este băutura primirii, oferită oricărui oaspete. Gazda îl toarnă de la înălțime, într-un fir subțire și strălucitor, ca să se formeze o spumă fină deasupra paharului, semn de măiestrie și de bun venit.

Maté-ul se bea dintr-o tigvă scobită, prin buchilla, un pai de metal care oprește frunzele. Aceeași tigvă trece din mână în mână, umplută la fiecare rând cu apă caldă de cel care o pregătește, iar acest gest simplu de a împărți băutura este un semn de prietenie și apropiere.

La beduini, cafeaua condimentată cu cardamom este inima ospitalității din deșert. Se servește în cești mici, fără toartă, iar gazda umple ceașca oaspetelui de mai multe ori; a clătina ușor ceașca înapoi înseamnă, cu delicatețe, că mulțumești și că ai băut destul.

Samovarul rusesc, cu jarul care mocnește la mijloc, ține apa fierbinte ceasuri întregi pentru masa lungă a familiei. Deasupra stă ceainicul cu esență tare de ceai, din care fiecare își toarnă puțin și adaugă apă după gust, în timp ce se servesc gemuri, miere și zahăr.

În arta chineză gong fu cha, ceaiul se prepară în vase mici, cu multe frunze și infuzii scurte și repetate. Gazda toarnă cu grijă în cești minuscule, iar oaspeții gustă pe îndelete cum se schimbă aroma de la o turnare la alta, într-o răbdare care este ea însăși o formă de prețuire.

În multe locuri din Europa de Est, oaspetele de seamă este întâmpinat cu pâine și sare așezate pe un ștergar cusut. Cel primit rupe o bucată de pâine, o înmoaie în sare și o gustă, în semn că prietenia și belșugul sunt împărțite cu casa care l-a chemat.

În insulele Pacificului, kava se pregătește din rădăcina măcinată a unei plante, amestecată cu apă într-un vas mare de lemn. Băutura pământie se împarte din cupe făcute din coajă de nucă de cocos, în cerc, marcând adunările de pace, primirea oaspeților și legăturile dintre oameni.

Masa georgiană de sărbătoare, supra, este condusă de un tamada, gazda toasturilor, care ridică paharul cu vorbe alese despre pace, familie, prieteni și cei plecați. Mesenii îl urmează cu vin din podgoriile lor vechi, iar fiecare închinare devine o mică poveste spusă cu inima.

În Senegal și în alte părți ale Africii de Vest, ceaiul verde tare, numit ataya, se pregătește în trei runde, fiecare tot mai dulce. Prepararea cere răbdare, iar ceaiul turnat de la înălțime, cu spumă deasupra, este o ocazie de a sta împreună și de a lăsa timpul să curgă alene.

La sud, în Argentina și Uruguay, oaspeților li se oferă cafeaua sau maté-ul ca prim gest de bunăvenit, dar în Uruguay tigva de maté te însoțește chiar și pe stradă, sub braț, cu termosul alături. Împărțirea ei rămâne pretutindeni un semn de tovărășie caldă.