Tradiții

Colăcerii, tineri călări și cu vorbă vitează, duceau colacul împodobit spre casa miresei, rostind „conăcăria” — o oratie lungă, cu vulturi, cerbi și împărați, care povestea în chip poetic drumul mirelui după aleasa inimii lui.

Darul, sau „cinstea”, se strângea către sfârșitul ospățului: vornicelul striga cu glas mare numele fiecărui nuntaș și banul ori vita dăruită. Era o rânduială de omenie prin care satul întreg ajuta tânăra pereche să-și înceapă gospodăria.

La botez, nașii duceau pruncul la biserică și îl întorceau acasă creștin cu nume, purtându-l peste prag ca să calce mai întâi pe pământul casei. Se spunea că finul rămâne legat de nași o viață întreagă, ca de niște părinți sufletești.

Cumetria era ospățul de după botez, la care se adunau nașii, moașa și rudele, cu voie bună și urări pentru prunc. Se închinau pahare „pentru cel mic”, se cânta și se glumea, iar moașa era cinstită cu daruri pentru mâinile ei binecuvântate.

Șezătoarea aduna serile de iarnă fetele și nevestele la o singură casă, cu furca de tors în mână. Se torcea, se depăna și se cânta, iar flăcăii veneau cu glume și ghicitori; din lumina opaițului și din voința fusului se legau prietenii și, adesea, viitoare căsătorii.

Claca era ajutorul dat cu inimă deschisă: satul se strângea la o gospodărie ca să ridice o casă, să strângă recolta ori să lipească pereții cu lut. Munca se plătea nu cu bani, ci cu ospăț și cu făgăduiala că vei sări, la rândul tău, în ajutorul altuia.

La nașterea unui prunc se credea că, în a treia noapte, vin Ursitoarele — trei femei nevăzute care îi hotărăsc soarta. De aceea gospodinele lăsau pe masă pâine, sare, apă și un pahar de vin, ca să le îmbuneze și să-i ursească pruncului noroc și viață lungă.

La înmormântare se înfige la capul mortului tânăr un brad tăiat de flăcăi, împodobit cu panglici și năframe. Bradul, veșnic verde, îi ține loc de nuntă celui plecat necăsătorit și îl petrece, ca un mire, spre lumea de dincolo.

Priveghiul ținea mortul nedormit trei nopți, cu lumânări aprinse și cu rude adunate la căpătâi. Se povesteau întâmplări din viața celui dus, se rosteau rugăciuni și se spuneau chiar glume ori jocuri de priveghi, ca durerea să fie mai ușor de purtat.

Colacii de pomană se împărțeau la înmormântare și la parastase, împreună cu o lumânare și un ban, „pentru sufletul” celui plecat. Se credea că, dăruind săracilor pâine caldă, îi netezești mortului drumul și îi porți grija dincolo de mormânt.

La patruzeci de zile de la moarte se face pomana cea mare, căci se crede că atunci sufletul își ia rămas-bun de la lume și se înfățișează la judecată. Se dau de pomană haine, colaci și vase pline, ca răposatul să aibă cele de trebuință pe lumea cealaltă.

Ospățul, fie de nuntă, fie de cumetrie, era rânduit cu mese lungi, cu bucate gătite de neveste harnice și cu vin scos din butoiul păstrat anume. Lăutarii cântau până în zori, iar închinarea paharelor lega și mai strâns neamurile adunate.

Tăiatul porcului de Ignat, la 20 decembrie, era o zi de sărbătoare a gospodăriei: bărbații pregăteau totul cu rânduială, iar copiilor li se ungea obrazul cu sânge „ca să fie sănătoși și rumeni”. După muncă se făcea „pomana porcului”, cu carne friptă și un pahar de țuică fiartă.

La coasă și la strânsul fânului, oamenii ieșeau dis-de-dimineață, pe rouă, când iarba se taie mai lesne. Cel dintâi brazd era început cu semnul crucii, iar la sfârșitul zilei cositorii se cinsteau cu apă rece de la izvor și cu o îmbucătură la umbra clăilor.

Torsul și țesutul erau meșteșugul de căpătâi al fetei, învățat de mică lângă mamă și bunică. O fată harnică își gătea singură zestrea — ii, ștergare și velințe — iar pânza cusută cu grijă spunea, în locul vorbelor, cât de vrednică era de o gospodărie a ei.

Jurământul de frăție lega doi prieteni ca pe niște frați de sânge: își crestau ușor degetul și își amestecau câteva picături de sânge, ori se legau „frați de cruce” în fața icoanei. De atunci se ajutau la nevoie și la bucurie, ca și cum ar fi fost dintr-un neam.

„Datul în petec” era o judecată de rușine a satului: când cineva se abătea prea tare de la buna-cuviință, tinerii îi înfățișau păcatul în glumă și în cântec, ca lumea să afle și cel vinovat să se îndrepte. Frica de gura satului ținea, așa, rânduiala nescrisă a locului.

Vornicelul, ori vătăjelul de nuntă, era mâna dreaptă a mirelui: purta bâta împodobită cu năframe, chema nuntașii, rostea urări la strângerea darului și avea grijă ca fiecare rânduială să curgă la vremea ei. Fără hazul și priceperea lui, alaiul nu-și găsea rostul.

Cununa de grâu, împletită la sfârșitul secerișului din cele din urmă spice, se aducea acasă în alai și se așeza la icoană. Se păstra până la semănatul următor, când boabele ei se amestecau cu sămânța, ca binecuvântarea holdei să treacă de la un an la altul.

Scalda pruncului nou-născut se făcea de moașă în apă în care se puneau busuioc, flori și un ban de argint, „ca să fie curat și bogat”. Apa scăldătorii se arunca apoi la loc ferit, sub un pom tânăr, nu în drum, ca să nu fie călcată de picior străin.

La întoarcerea de la cununie, soacra mare îi ieșea miresei în întâmpinare cu pâine, sare și un pahar de vin, iar peste tinerii însurăței se aruncau grâu, bomboane și bănuți. Toate acestea urau casei noi belșug, dulceață și copii mulți.

Legatul finilor de nași ținea o viață și trecea din neam în neam: finii veneau la nași cu colac și cu „plocon” la sărbători mari, iar nașii îi cununau apoi și pe copiii lor. Această înrudire sufletească era ținută la fel de sfântă ca cea de sânge.

Bocetul era cântecul de jale rostit de femei pricepute la căpătâiul mortului: cu glas tremurat, ele povesteau viața celui dus și îi vorbeau ca și cum ar mai fi auzit. Prin bocet, durerea neamului se aduna într-un singur șuvoi și se ușura vărsându-se în cuvinte.

Nunta se încheia adesea cu „jocul găinii” și cu învelirea miresei: nășica îi scotea vălul de fată și îi lega pe cap năframa ori conciul de nevastă. Din clipa aceea, tânăra nu mai era copila casei părintești, ci gospodină în rândul femeilor măritate din sat.

Ia românească se cosea în casă, de mână, cu fir de bumbac, in sau borangic, iar fiecare zonă avea altița ei, semnul din care se citea satul purtătoarei. Se spunea că o ie bună îți lua o iarnă întreagă de cusut, la lumina lămpii, cu răbdare și cântec.

Altița, umărul bogat al iei, era partea cea mai încărcată de simboluri, cusută întâi, ca temelie a cămășii. Culorile și motivele nu erau puse la întâmplare: vorbeau despre vârsta, starea și obârșia celei care o purta.

Portul popular românesc se făurea în întregime în gospodărie, de la cânepa toarsă până la cusătura de pe piept. Hainele de sărbătoare se scoteau din ladă doar la biserică, la hore și la nunți, purtate cu grijă și moștenite din mamă în fiică.

Țesutul la războiul de lemn era o îndeletnicire de iarnă, când femeile băteau la iță covoare, ștergare și catrințe. Zgomotul ritmic al vatalelor umplea casa săptămâni în șir, până se închega pânza dintr-un ghem de fire.

Covoarele oltenești, țesute în războiul vertical, își poartă florile stilizate și păsările pe fond întunecat, într-o armonie caldă de lână vopsită cu buruieni. Se lucrau ca zestre și se așterneau pe pereți, nu doar pe podea, ca podoabă a casei.

Ceramica de Horezu se modelează la roată din lut ales și se pictează cu cornul și gaița, unealta cu vârf subțire ce trage linia. Cocoșul de Horezu, semnul olarilor din Oltenia, a dus vestea meșteșugului până în patrimoniul lumii.