Credință

Asemenea este împărăția cerurilor cu o comoară ascunsă în țarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea. Iată cât de mare este bucuria celui ce află Împărăția: pentru ea dă cu bucurie tot ce are, socotind că nimic nu pierde, ci mai vârtos câștigă.

Iarăși asemenea este împărăția cerurilor cu un neguțător care caută mărgăritare bune; iar când găsește un mărgăritar de mult preț, se duce, vinde toate câte are și îl cumpără. Așa se cuvine să prețuim mai presus de toate averile lumii comoara cea nepieritoare a împărăției lui Dumnezeu.

Bogatul acela din iad striga către Avraam: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți pe Lazăr în casa tatălui meu, căci am cinci frați, ca să le mărturisească lor, ca să nu vină și ei în acest loc de chin. Și i-a zis Avraam: Au pe Moise și pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Și i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți.

Când au venit cei tocmiți de dimineață la vie, socoteau că vor lua mai mult decât cei din urmă; dar au primit și ei tot câte un dinar. Iar luând, cârteau împotriva stăpânului, zicând: Aceștia de pe urmă un ceas au lucrat și i-ai pus deopotrivă cu noi, care am purtat greul zilei și zăduful. Atunci stăpânul a arătat că nu din nedreptate, ci din bunătatea sa dă tuturor deopotrivă; căci Împărăția nu se măsoară cu vrednicia noastră, ci cu darul cel fără de plată al lui Dumnezeu.

Domnul a spus pilda oii pierdute și a drahmei celor ce cârteau că El primea pe vameși și pe păcătoși și mânca împreună cu ei. Prin ele a arătat că nu este bucurie mai mare în cer decât pentru un singur suflet care se întoarce din calea rătăcirii. Căci precum păstorul nu se odihnește până nu găsește oaia, și femeia mătură casa până află drahma, așa nu voiește Tatăl cel ceresc să piară vreunul dintre cei mici.

Și celui ce a chemat oaspeții la nuntă și a fost lepădat, împăratul i-a arătat că nu iartă nepăsarea celor ce au disprețuit chemarea. Căci unii, nesocotind ospățul, s-au întors la treburile lor, iar alții au batjocorit pe slugi. Pentru aceasta, ușa Împărăției s-a deschis celor de la răspântii, și buni și răi, care au primit cu inimă gata chemarea. Așa ne învață Domnul să nu lepădăm chemarea Lui pentru grijile cele trecătoare ale lumii.

Cele cinci fecioare înțelepte se aseamănă cu sufletele care nu adună numai lumina cea din afară a credinței, ci și untdelemnul faptelor bune și al milosteniei, ca să nu se stingă candela în ceasul cel neștiut. Iar cele nebune, care au avut candela dar nu și untdelemnul, ne arată că nu ajunge numai numele de creștin, dacă lipsește lucrarea dragostei. De aceea a zis Domnul: Privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul.

Omul care a găsit comoara în țarină și neguțătorul care a aflat mărgăritarul de mult preț au vândut amândoi tot ce aveau, ca să dobândească ceea ce prețuiau mai presus de toate. Prin aceste două pilde alăturate, Domnul ne arată că unii află Împărăția pe neașteptate, ca o comoară dată în cale, iar alții o caută cu osteneală îndelungată, ca neguțătorul mărgăritarele; dar și unii și alții, când o găsesc, nu precupețesc nimic pentru dobândirea ei.

Un frate a greșit odată în mănăstire și a fost chemat la sfat spre a fi judecat. Avva Moise, chemat și el, n-a voit să meargă. Când l-au rugat stăruitor, a luat un coș vechi și găurit, l-a umplut cu nisip și l-a purtat pe spate. Ieșindu-i înainte, l-au întrebat: „Ce este aceasta, părinte?” Iar el a răspuns: „Păcatele mele curg în urma mea și eu nu le văd, iar astăzi am venit să judec păcatele altuia.” Auzind acestea, frații l-au iertat pe cel greșit și n-au mai zis nimic. Aici stă tâlcul: cine își vede necontenit propria neputință, cu greu mai află vreme să osândească pe aproapele.

Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Ce voi face, părinte, căci mă tulbură multe gânduri și nu știu cum să le biruiesc?” Bătrânul l-a scos afară și i-a zis: „Deschide-ți sânul veșmântului și oprește vântul înlăuntru.” Iar fratele a răspuns: „Nu pot face aceasta.” Atunci bătrânul i-a zis: „Dacă aceasta nu poți, nici gândurile nu le poți opri să nu vină. Al tău este însă să nu te învoiești cu ele.” De aici se învață că nu suntem osândiți pentru gândul care trece, ci pentru cel pe care îl primim și îl hrănim în inimă.

Se spunea despre avva Agaton că, mergând odată la târg spre a-și vinde vasele, a întâlnit un bolnav lepădat pe cale, pe care nimeni nu-l îngrijea. Bătrânul a rămas lângă el, i-a închiriat o odăiță și lucra cu mâinile spre a-l hrăni, cheltuind pentru dânsul câștigul său. Așa a rămas patru luni, până s-a însănătoșit bolnavul, și abia atunci s-a întors la chilia sa în pace. Milostenia adevărată, arată această pildă, nu se măsoară cu ce dai din prisos, ci cu vremea și osteneala pe care le dăruiești aproapelui.

Un frate a fost ocărât pe nedrept de altul înaintea a toți, iar el a tăcut. Mai târziu, un ucenic l-a întrebat: „Nu te-a durut, părinte, ocara aceea?” Bătrânul a răspuns: „M-a durut, fiule, dar mi-am zis în gând: dacă ceea ce spune este adevărat, se cuvine să mă îndrept; iar dacă este mincinos, este o floare care se veștejește singură, fără să-mi ceară osteneală.” De aceea răbdarea nu înseamnă a nu simți rana, ci a n-o lăsa să se prefacă în ură.

Un tânăr a venit la un bătrân și i-a zis cu mâhnire: „Părinte, m-am rugat mult și nu simt nimic; parcă vorbesc pereților.” Bătrânul l-a dus la o fântână și i-a arătat funia care coboară găleata. „Vezi urma adâncă în piatra ghizdului?” a întrebat. „O văd”, a zis tânărul. „Nu apa a săpat-o, ci funia care trece pe acolo zi de zi. Așa și rugăciunea ta: nu o zi o adâncește, ci stăruința.” Și așa a plecat tânărul întărit, înțelegând că roada rugăciunii se coace pe nesimțite.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Dacă văd pe fratele meu greșind, se cade să-l vădesc?” Bătrânul i-a răspuns: „Dacă vom acoperi greșeala fratelui nostru, și Dumnezeu va acoperi greșeala noastră; iar de o vom da pe față, și Dumnezeu o va da pe față pe a noastră.” Astfel a înțeles fratele că neosândirea aproapelui nu este nepăsare față de bine, ci nădejde că mila cu care măsurăm ni se va măsura și nouă.

Se povestea despre un bătrân că avea puțină pâine și, venind la el un călător flămând, i-a pus toată pâinea înainte, iar el a rămas nemâncat până seara. Ucenicul, mirat, i-a zis: „Ai rămas flămând, părinte.” Bătrânul a zâmbit: „Fiule, foamea mea trece până mâine, dar bucuria de a fi hrănit pe cel străin rămâne. Am dat pâine și am primit pace; nu eu am fost păgubit.” Așa se vede că milostenia nu sărăcește pe cel ce o face, ci îi umple inima cu ceea ce pâinea nu poate umple.

Un frate a suferit multă vreme o nedreptate din partea vecinului său și, în cele din urmă, a venit la un bătrân cerându-i sfat cum să se răzbune cu dreptate. Bătrânul l-a ascultat, apoi l-a rugat: „Înainte de a hotărî, roagă-te trei zile pentru cel ce ți-a greșit, cerând lui Dumnezeu să-l miluiască.” Fratele a făcut așa, iar după trei zile s-a întors și a zis: „Părinte, nu mai știu de ce voiam să mă răzbun.” Iată puterea rugăciunii pentru vrăjmaș: nu schimbă întâi pe celălalt, ci topește mai întâi fierea din inima noastră.

Un episcop, trecând printr-un sat, a fost primit de o văduvă săracă ce n-avea decât o mână de făină și puțin untdelemn. Ea a făcut din tot ce avea o turtă și i-a pus-o înainte cu bucurie. Slujitorii episcopului au strâmbat din nas la sărăcia mesei, dar el le-a zis blând: „Nu vedeți? Ea nu ne-a dat firimituri, ci tot ce avea. Această turtă cântărește mai mult decât ospețele bogaților.” Și a binecuvântat casa văduvei. Recunoștința și dărnicia, arată pilda, se măsoară după inimă, nu după mărimea darului.

Doi frați s-au certat pentru întâia oară în mulți ani, iar unul dintre ei, aprins, a zis: „Să ne despărțim!” Celălalt a tăcut o clipă, apoi a luat o cărămidă și a zis: „Frate, hai să ne certăm ca oamenii, nu ca fiarele. Iată, această cărămidă este a mea, iar eu spun că este a mea; tu spune că este a ta.” Celălalt, uimit, a zis: „Ei bine, este a ta, ia-o.” „Nu”, a răspuns primul, „este a ta.” Și, negăsind pentru ce să se mai certe, s-au împăcat. Smerenia care se grăbește să dea dreptate celuilalt stinge cearta mai iute decât orice judecată.

Un frate cădea mereu în aceeași greșeală și, rușinat, se gândea să părăsească nevoința, socotind că nu mai are nădejde. A venit la un bătrân și i-a mărturisit deznădejdea. Bătrânul l-a întrebat: „Când cade copilul care învață să meargă, ce face?” „Se ridică și merge iar”, a zis fratele. „Și de câte ori cade?” „De multe ori.” „Atunci ridică-te și tu de câte ori cazi”, a zis bătrânul, „căci nu căderea te pierde, ci rămânerea jos.” Nădejdea creștină, iată, nu este încredințarea că nu vom mai cădea, ci hotărârea de a ne ridica de fiecare dată.

Un frate l-a întrebat pe un bătrân cum poate dobândi smerenia. Bătrânul i-a arătat un pom încărcat de roade, ale cărui ramuri se aplecau până aproape de pământ, și un altul sterp, cu crengile drepte spre cer. „Vezi”, i-a zis, „ramura plină de roadă se pleacă, iar cea goală stă țeapănă. Așa și omul: cu cât are mai multă roadă bună, cu atât se apleacă mai adânc; iar cel gol de fapte se ține semeț.” Și a înțeles fratele că smerenia nu este semn de sărăcie sufletească, ci greutatea roadelor care apleacă spre pământ.

Se spunea despre avva Macarie că, întorcându-se la chilia sa, a găsit un tâlhar încărcându-i lucrurile în măgar. Bătrânul nu s-a mâniat, ci, ca și cum ar fi fost un străin, l-a ajutat să lege povara și l-a petrecut până afară din chilie, zicând în sine: „Nimic n-am adus în lumea aceasta.” Tâlharul, uimit de o astfel de blândețe, s-a întors mai târziu spre pocăință. Neînvinovățirea și blândețea, arată pilda, dezarmează adesea răul mai puternic decât împotrivirea.

Un om necăjit a venit la un bătrân și i-a spus: „Toate îmi merg rău; nu mai am pentru ce mulțumi lui Dumnezeu.” Bătrânul l-a rugat să numere, în seara aceea, tot ce a primit fără să fi plătit: lumina soarelui, aerul, apa, somnul, pâinea de pe masă, chipul celor dragi. A doua zi omul s-a întors și a zis: „Am obosit numărând, părinte.” „Vezi”, i-a răspuns bătrânul, „ai crezut că nu ai nimic, dar erai bogat și nu știai.” Recunoștința deschide ochii spre darurile pe care obișnuința ni le ascunde.

Un frate tânăr se lăuda că postește aspru și se roagă îndelung, dar disprețuia pe cei mai neputincioși ca el. Un bătrân, auzindu-l, i-a zis: „Fiule, diavolul nu mănâncă și nu doarme niciodată, și totuși rămâne diavol. Postul fără dragoste și fără smerenie nu te apropie de Dumnezeu, ci te aseamănă cu cel ce nu doarme și tot cade.” De atunci fratele a înțeles că nevoințele trupului sunt doar unelte, iar nu virtutea însăși, și că fără iubirea aproapelui rămân goale.

Un frate a venit la avva Pimen și i-a zis: „Am greșit greu și voiesc să mă pocăiesc trei ani.” Bătrânul a răspuns: „Este mult.” „Atunci un an”, a zis fratele. „Și acesta este mult.” „Patruzeci de zile?” „Și acestea sunt multe”, a zis bătrânul; „eu îți spun că, dacă din toată inima se va pocăi omul și nu va mai adăuga să facă păcatul, și în trei zile îl primește Dumnezeu.” Astfel a înțeles fratele că pocăința nu se cântărește după lungimea zilelor, ci după adâncimea întoarcerii inimii.

Un bătrân avea un ucenic nerăbdător, care voia ca toate să se împlinească îndată. Într-o zi bătrânul i-a dat un sâmbure și i-a zis: „Sădește-l și stai lângă el să crească pomul acum.” Ucenicul a râs: „Părinte, aceasta cere ani.” „Așa și sufletul”, a răspuns bătrânul; „nu-i cere astăzi roada a ceea ce abia ai sădit. Ai răbdare cu tine însuți, cum are grădinarul cu pomul, și la vremea sa vei culege.” De atunci ucenicul a învățat că răbdarea cu propriile neputințe este ea însăși o lucrare a virtuții.

Puțini știu că Biserica Ortodoxă rânduiește nu unul, ci patru posturi mari de peste an, ca patru anotimpuri ale sufletului. Postul Mare, cel care ne pregătește pentru Învierea Domnului; Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, care începe după Duminica Tuturor Sfinților; Postul Adormirii Maicii Domnului, în cele două săptămâni dinaintea praznicului de la 15 august; și Postul Nașterii Domnului, cunoscut poporului drept „postul Crăciunului”. Fiecare are chipul și rostul lui, dar toate ne cheamă la aceeași înfrânare și trezvie a inimii.

Postul Sfinților Apostoli are o lungime schimbătoare în fiecare an, lucru rar întâlnit. El începe la o săptămână după Rusalii, adică la o zi după Duminica Tuturor Sfinților, și se încheie mereu la aceeași dată, în ajunul praznicului Sfinților Apostoli Petru și Pavel, la 29 iunie. Cum Rusaliile atârnă de data Paștelui, care se mișcă de la an la an, acest post poate fi când mai lung, când mai scurt, iar în unii ani, când Paștele cade târziu, aproape că se topește de tot.

Duminica nu este pentru creștini o zi oarecare de odihnă, ci „ziua întâi” a săptămânii, ziua în care Domnul a înviat din morți. De aceea, în graiul vechi al Bisericii, ea se numește „ziua Domnului” — de aici și numele ei în limbile romanice: în românește Duminică vine din latinescul dies Dominica, adică „ziua Domnului”. Fiecare duminică este astfel un mic Paște, o pomenire săptămânală a Învierii.

Praznicele împărătești sunt cele douăsprezece mari sărbători ale anului bisericesc, așezate în jurul celor două praznice ale praznicelor: Nașterea și Învierea Domnului. Ele se împart în două cete: praznice ale Domnului, precum Botezul, Întâmpinarea, Schimbarea la Față, Intrarea în Ierusalim, Înălțarea, Rusaliile și Înălțarea Sfintei Cruci; și praznice ale Maicii Domnului, precum Nașterea, Intrarea în Biserică, Buna Vestire și Adormirea ei. Se numesc „împărătești” fiindcă preacinstesc pe Împăratul Hristos și pe Împărăteasa cerurilor.

Paștele este praznic „mobil”, adică nu cade în fiecare an la aceeași dată, spre deosebire de Crăciun, care rămâne statornic la 25 decembrie. Rânduiala aceasta vine de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, care a hotărât ca toți creștinii să prăznuiască Învierea în aceeași zi: în prima duminică de după luna plină care urmează echinocțiului de primăvară. Așa se face că, urmând mersul lunii pe cer, data Paștelui se mută de la un an la altul.