Un frate a greșit odată în mănăstire și a fost chemat la sfat spre a fi judecat. Avva Moise, chemat și el, n-a voit să meargă. Când l-au rugat stăruitor, a luat un coș vechi și găurit, l-a umplut cu nisip și l-a purtat pe spate. Ieșindu-i înainte, l-au întrebat: „Ce este aceasta, părinte?” Iar el a răspuns: „Păcatele mele curg în urma mea și eu nu le văd, iar astăzi am venit să judec păcatele altuia.” Auzind acestea, frații l-au iertat pe cel greșit și n-au mai zis nimic. Aici stă tâlcul: cine își vede necontenit propria neputință, cu greu mai află vreme să osândească pe aproapele.