Credință

Fiindcă Paștele se calculează după luna plină de primăvară, el nu poate cădea oricând, ci doar într-un răstimp anume. La creștinii ortodocși care socotesc după rânduiala veche, Învierea poate fi prăznuită cel mai devreme și cel mai târziu într-un interval de aproape cinci săptămâni. De aceea și celelalte sărbători legate de el — Lăsata secului, Duminica Floriilor, Înălțarea și Rusaliile — se mișcă odată cu Paștele, ca niște mărgele înșirate pe același fir.

Numele „Lăsata secului” ascunde o rânduială plină de înțelepciune. Trecerea la postul cel aspru nu se face dintr-odată, ci treptat, ca sufletul și trupul să se deprindă încet cu înfrânarea. Mai întâi este Lăsatul secului de carne, apoi, o săptămână mai târziu, Lăsatul secului de brânză, ouă și lapte — după care începe Postul Mare. „A lăsa secul” înseamnă a lăsa în urmă bucatele de dulce, pregătindu-se pentru vremea postirii.

Postul Mare ține patruzeci de zile, după chipul celor patruzeci de zile în care Domnul a postit în pustie, ispitit de cel viclean. Dar el nu se sfârșește cu acestea: după Postul cel de patruzeci de zile urmează Săptămâna Mare, săptămâna Pătimirilor, care este socotită deosebit. Astfel, drumul până la Înviere este mai lung decât par cele patruzeci de zile, iar fiecare treaptă a lui are rostul ei de curățire și de așteptare.

Peste an sunt patru mari sărbători închinate Maicii Domnului, care îi însemnează, ca patru popasuri, întreaga viață. Nașterea ei, prăznuită la 8 septembrie, aproape la începutul anului bisericesc; Intrarea în Biserică, la 21 noiembrie, când, copilă fiind, a fost adusă la templu; Buna Vestire, la 25 martie, când i s-a vestit că va naște pe Mântuitorul; și Adormirea, la 15 august, mutarea ei din această viață. Așa cinstește Biserica pe cea pe care o numește „mai cinstită decât heruvimii”.

Anul bisericesc nu începe la 1 ianuarie, cum ne-am obișnuit în viața de toate zilele, ci la 1 septembrie. De aceea și prima mare sărbătoare a anului este Nașterea Maicii Domnului, la 8 septembrie, iar cea din urmă este Adormirea ei, la 15 august. Astfel, întregul șir al praznicelor se deschide și se închide sub ocrotirea celei ce a fost poarta prin care a venit Mântuitorul în lume.

Duminica Tomii este cea dintâi duminică după Paști și poartă numele apostolului care nu a crezut până nu a văzut. Ea se mai numește și „Duminica cea nouă”, fiindcă în ziua aceea, la opt zile după Înviere, Domnul S-a arătat din nou ucenicilor, iar Toma, pipăind semnele cuielor, a mărturisit: „Domnul meu și Dumnezeul meu”. Din necredința lui de o clipă s-a născut una dintre cele mai limpezi mărturisiri ale dumnezeirii lui Hristos.

Rusaliile se prăznuiesc la cincizeci de zile după Paști, de unde și numele grecesc al praznicului, Cincizecimea. Este ziua în care Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chip de limbi de foc, iar ei au început să grăiască în limbi felurite. De aceea această zi este socotită ziua de naștere a Bisericii: din cei doisprezece pescari temători, ascunși de frică, au ieșit propovăduitori neînfricați ai Evangheliei în toată lumea.

În popor, praznicul Rusaliilor mai este numit și „Duminica Mare”, spre deosebire de Paști, care rămâne pur și simplu „Duminica cea mai mare”. Numele de Rusalii ar veni, după unii cercetători, dintr-o veche sărbătoare romană a florilor și trandafirilor, Rosalia, peste care s-a așezat prăznuirea creștină a Pogorârii Duhului Sfânt.

Săptămâna de după Rusalii este, în chip neobișnuit, o săptămână fără post. De obicei miercurea și vinerea sunt zile de postire peste tot anul, dar în cele câteva săptămâni cu totul luminate — Săptămâna Luminată de după Paști și săptămâna de după Rusalii — această rânduială se ridică, în semn de bucurie. Sunt zilele numite „harți” sau „dezlegare”, când Biserica îngăduie mâncarea de dulce în toate zilele, ca inima să se veselească de darul Duhului.

Duminica dinaintea Rusaliilor este închinată Tuturor Sfinților, cunoscuți și necunoscuți. Așezarea ei nu este întâmplătoare: după ce Duhul Sfânt S-a pogorât la Cincizecime, roada Lui în lume sunt sfinții — cei care, primind harul, l-au făcut să rodească în viața lor. De aceea Biserica îi pomenește pe toți laolaltă îndată după Rusalii, iar de a doua zi începe Postul Sfinților Apostoli.

Botezul Domnului, prăznuit la 6 ianuarie, se mai numește și Boboteaza, iar în cărțile bisericești, Teofania sau Epifania, adică „arătarea lui Dumnezeu”. Numele acesta vine de acolo că, la Iordan, s-a descoperit taina Sfintei Treimi: Fiul se boteza, glasul Tatălui se auzea din cer, iar Duhul Sfânt se pogora în chip de porumbel. Este întâia dată, în Evanghelii, când cele trei fețe dumnezeiești se arată lămurit deodată.

Buna Vestire, prăznuită la 25 martie, cade adeseori chiar în mijlocul Postului Mare. Este singura zi din tot postul, alături de Duminica Floriilor, în care Biserica dezleagă la pește, oricât de aspru ar fi postul în restul vremii. Se cuvenea ca vestea cea mare a începutului mântuirii — clipa în care Cuvântul S-a făcut trup în pântecele Fecioarei — să fie întâmpinată cu o umbră de bucurie și în mijlocul zilelor de înfrânare.

Știai că prescura din care se scoate Sfântul Agneț are, de obicei, forma a două părți alipite, care închipuie cele două firi ale Mântuitorului, cea dumnezeiască și cea omenească, unite fără amestecare într-un singur Hristos? Pe pecetea de deasupra se întipăresc literele IS HS NI KA, adică „Iisus Hristos biruiește”. Așa, chiar de la frământarea aluatului și până la aluatul copt, credincioasa care coace prescura mărturisește taina Întrupării, cu mâini smerite și cu inimă rugătoare.

Știai că partea cea dintâi a Sfintei Liturghii, în care preotul pregătește pâinea și vinul, se numește Proscomidie, cuvânt care în grecește înseamnă „aducere înainte”, „punere înainte”? La masa cea mică din stânga altarului, numită proscomidiar, preotul scoate din prescură Sfântul Agneț și pomenește, tăind părticele, pe Maica Domnului, pe sfinți, pe cei vii și pe cei adormiți. Astfel, încă înainte de a începe slujba văzută de toți, întreaga Biserică, cea din cer și cea de pe pământ, se adună tainic în jurul acelei mici mese.

Știai că părticelele scoase la Proscomidie pentru cei vii și pentru cei adormiți nu se prefac în Trupul Domnului, precum Sfântul Agneț, dar se așază pe același Sfânt Disc, lângă Miel? La sfârșit, după Împărtășanie, preotul le adună toate în Sfântul Potir, zicând în șoaptă rugăciunea prin care cere ca păcatele celor pomeniți să fie spălate cu Scumpul Sânge al Domnului. Este una dintre cele mai mângâietoare clipe ale slujbei, în care numele celor dragi ai noștri sunt scufundate tainic în izvorul iertării.

Știai că anafora pe care o primim la sfârșitul Sfintei Liturghii nu este Sfânta Împărtășanie, ci pâine binecuvântată, tăiată din prescurile din care s-a scos Sfântul Agneț? Numele ei vine din grecescul „anaphora”, adică „ceea ce se ridică”, „ceea ce se aduce”. Din vechime, anafora se dădea mai ales celor care, dintr-un motiv sau altul, nu se împărtășeau în ziua aceea, ca să nu plece nimeni cu totul nemângâiat de la masa Domnului. De aceea se ia pe nemâncate și cu evlavie, adunând firimiturile în palmă.

Știai că Sfânta Împărtășanie se dă credincioșilor cu o linguriță, numită în cărțile bisericești „copie” sau, mai des, lingurița sfântă? Acest obicei nu a fost dintru început, ci s-a statornicit cu vremea în Biserica de Răsărit, ca Trupul și Sângele Domnului, aflate acum împreună în Potir, să fie date cu grijă și cu cuviință. Preotul rostește atunci numele fiecăruia și cuvintele „Se împărtășește robul lui Dumnezeu”, ca fiecare suflet să știe că este chemat pe nume la Cina cea de Taină.

Știai că, în Biserica cea veche, credincioșii primeau Sfânta Împărtășanie în palmele făcute cruce, mâna dreaptă sub cea stângă, ca pe un tron pentru Împăratul ceresc? Despre acest obicei mărturisește Sfântul Chiril al Ierusalimului, în cateheze, îndemnându-i pe cei nou-botezați să-și facă din palme un tron pentru primirea Trupului lui Hristos. Cu timpul, în Răsărit s-a trecut la împărtășirea cu lingurița, dar acea învățătură veche ne arată cu câtă cutremurare se apropiau creștinii de Sfintele Taine.

Știai că veșmântul lung și larg pe care îl poartă preotul peste toate celelalte, la Liturghie, se numește felon, iar despre unul asemenea vorbește și Sfântul Apostol Pavel, când îi scrie lui Timotei să aducă „felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp”? Tâlcuitorii slujbei spun că felonul, care îl acoperă pe preot din cap până aproape de picioare, închipuie haina dreptății și puterea harului care îl învăluie pe cel ce slujește, dar și hlamida roșie cu care a fost batjocorit Mântuitorul.

Știai că, atunci când slujește, preotul poartă la mâini niște mâneci strânse, numite mânecuțe sau nările, iar la îmbrăcarea lor rostește cuvintele psalmului „Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslăvit întru tărie”? Ele îi strâng veșmintele la încheieturi, ca mâinile să fie slobode pentru slujire, dar totodată amintesc, în tâlcuirea Bisericii, de funiile cu care au fost legate mâinile Domnului când a fost dus la judecată. Astfel, fiecare parte a veșmântului spune ceva din Patima Mântuitorului.

Știai că nu există în cărțile de rânduială o lege veche și strictă care să lege fiecare culoare a veșmintelor de o anumită sărbătoare, așa cum s-a statornicit mai apoi obiceiul? Totuși, în practica bisericească a prins rădăcini un cuget frumos, ca la praznicele luminate și la Învierea Domnului să se folosească veșminte albe sau aurii, iar în posturi și la pomenirea celor adormiți, veșminte întunecate, purpurii ori negre. Culorile devin astfel o predică fără cuvinte, care vestește ochiului ce prăznuiește inima.

Știai că fumul de tămâie care se înalță în biserică nu este doar o mireasmă plăcută, ci o icoană a rugăciunii care urcă la cer? Psalmistul o spune limpede: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”. Iar la Nașterea Domnului, magii de la Răsărit au adus Pruncului aur, tămâie și smirnă, tămâia fiind, după tâlcuirea Sfinților Părinți, darul adus lui Dumnezeu. De aceea, când preotul cădește, el cinstește deopotrivă sfintele icoane și pe fiecare credincios, ca chip viu al lui Dumnezeu.

Știai că lănțișoarele cădelniței au, în multe locuri, câte douăsprezece clopoței mici, socotiți a închipui glasul celor doisprezece Apostoli care au propovăduit Evanghelia în toată lumea? Cădelnița însăși este tâlcuită de dascălii Bisericii ca fiind pântecele Fecioarei, cărbunii aprinși ca dumnezeirea, iar tămâia ca firea noastră omenească, toate laolaltă vestind taina Întrupării. Așa, un lucru mărunt și de toate zilele al slujbei ajunge să poarte în el întreaga bunăvestire.

Știai că lumânarea de ceară curată aprinsă în biserică este ea însăși o mică predică despre jertfă? Ceara, adunată de albine din florile multe, închipuie ruga curată a poporului adunat laolaltă; feștila dinăuntru, sufletul omului; iar flacăra care mistuie ceara arată dragostea care se dăruiește arzând, până se topește pe sine. Când aprindem o lumânare pentru cei vii sau pentru cei adormiți, punem înaintea lui Dumnezeu, în chip văzut, căldura rugăciunii pe care inima nu o poate rosti întreagă în cuvinte.

Știai că peretele cu icoane care desparte altarul de naos se numește iconostas sau catapeteasmă, iar numele cel de-al doilea trimite chiar la catapeteasma din Templul Ierusalimului, care s-a sfâșiat în două de sus până jos în ceasul răstignirii Domnului? În mijloc se află ușile împărătești, prin care trece numai preotul cu Sfintele Daruri, iar de o parte și de alta stau, după rânduială, icoana Mântuitorului și icoana Maicii Domnului. Iconostasul nu ne desparte de Dumnezeu, ci ne arată, prin chipurile sfinților, calea către El.

Știai că pe Sfânta Masă din altar se află o pânză sfințită, numită Antimis, pe care este zugrăvită punerea în mormânt a Domnului și fără de care nu se poate săvârși Sfânta Liturghie? În cusătura lui sunt așezate părticele din moaște de sfinți, urmând obiceiului cel vechi al Bisericii, care înălța altare deasupra mormintelor mucenicilor. Cuvântul „antimis” înseamnă „în loc de masă”, căci el ține locul Sfintei Mese oriunde ar fi trebuință, purtând asupra lui și semnătura arhiereului care l-a sfințit.

Știai că buretele, o mică bucată de burete așezată pe Antimis, are o însemnătate adâncă? Antimisul însuși închipuie giulgiul în care a fost înfășurat trupul Domnului coborât de pe Cruce și pus în mormânt. Cu acest burete preotul adună firimiturile de pe disc, ca să nu se piardă nicio fărâmă din Sfintele Taine. Este o grijă plină de cutremurare, ca nici cel mai mic firicel din Trupul Domnului să nu cadă și să nu fie necinstit.

Știai că toaca, scândura de lemn în care se bate cu ciocănelele înainte de slujbe, mai ales în mănăstiri, este socotită de tradiție ca amintind de lemnul cu care Noe îi chema pe oameni la corabie, înainte de potop? Bătaia ei ritmică, întâi rară și apoi tot mai deasă, cheamă sufletele la rugăciune și, în tâlcuire, amintește și de ciocanul cu care au fost bătute piroanele Răstignirii. Glasul cald al lemnului merge înaintea glasului de aramă al clopotelor, ca o chemare smerită spre casa Domnului.

Știai că, dintru început, creștinii nu au avut clopote, ci se chemau la rugăciune prin toacă și prin vestitori, iar clopotele de aramă au intrat în viața Bisericii mult mai târziu? Odată statornicite, glasul lor a fost înțeles ca un vestitor al Evangheliei peste sate și cetăți, chemând la bucurie în zilele de praznic și plângând cu jale la trecerea cuiva din această lume. De aceea clopotele se sfințesc cu rugăciune și adesea li se dau nume, ca unor slujitori care nu obosesc niciodată să cheme sufletele către cer.

La Muntele Athos, „Grădina Maicii Domnului”, dăinuie din vechime o rânduială numită „avaton”, care oprește intrarea femeilor în hotarul Sfântului Munte. Se spune că locul acesta a fost închinat cu totul Preacuratei Fecioare, iar monahii îl păzesc drept singura ei stăpânire pământească. Este una dintre puținele așezări din lume unde vremea parcă s-a oprit, iar rugăciunea neîncetată curge de peste o mie de ani.