Credință

Un tânăr și-a cerut partea de avere și a plecat departe, unde a risipit-o toată în petreceri. Când a venit foametea, a ajuns să pască porcii și flămânzea după roșcovele lor. Atunci și-a venit în fire și a zis: „Mă voi ridica și mă voi întoarce la tatăl meu, nevrednic să mai fiu numit fiu.” Dar tatăl, văzându-l încă de departe, a alergat în întâmpinarea lui, l-a îmbrățișat și a poruncit să se facă ospăț. Așa este și dragostea lui Dumnezeu: nu așteaptă să ne apropiem noi, ci aleargă El cel dintâi. Nicio cădere nu este atât de adâncă încât Tatăl să nu ne mai aștepte acasă.

Un om cobora din Ierusalim spre Ierihon și a căzut între tâlhari, care l-au lăsat abia viu la marginea drumului. Au trecut pe lângă el un preot și un levit, dar au întors capul și au mers mai departe. A venit însă un samaritean, dintr-un neam disprețuit, și, făcându-i-se milă, i-a legat rănile, l-a urcat pe dobitocul său și a plătit pentru îngrijirea lui. Nu cel ce știa Legea s-a arătat aproapele, ci cel ce a avut inimă miloasă. Aproapele nostru nu este cel de un neam cu noi, ci oricine are nevoie de mila noastră astăzi.

Un stăpân, plecând în călătorie, a împărțit slugilor sale talanți: unuia cinci, altuia doi, altuia unul. Cei dintâi au lucrat și i-au înmulțit, dar cel cu un singur talant, de frică, l-a îngropat în pământ. Când s-a întors stăpânul, i-a lăudat pe cei ce au rodit și l-a mustrat pe cel ce și-a ascuns darul. Nu i s-a cerut mai mult decât primise, ci doar să nu-l lase nefolosit. Fiecare am primit ceva, fie mult, fie puțin; iar înaintea lui Dumnezeu nu se cântărește mărimea darului, ci osteneala de a-l face să rodească.

Un semănător a ieșit să semene, și sămânța a căzut în locuri felurite. Unele semințe au căzut lângă cale și le-au mâncat păsările, altele pe piatră și s-au uscat fără rădăcină, altele între spini și au fost înăbușite. Dar cele căzute în pământ bun au rodit însutit. Sămânța a fost aceeași peste tot; deosebirea a stat în pământul care a primit-o. Cuvântul lui Dumnezeu se seamănă la fel în toate inimile, iar rodul atârnă de cât de curată și de răbdătoare este inima care îl ascultă.

Doi oameni s-au suit la templu să se roage: unul fariseu, celălalt vameș. Fariseul, stând drept, se lăuda: „Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori sau ca acest vameș.” Vameșul însă, stând departe, nici ochii nu îndrăznea să și-i ridice, ci își bătea pieptul zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului.” Iar cel ce s-a smerit s-a coborât mai îndreptat la casa lui decât cel ce s-a înălțat. Rugăciunea care urcă la cer nu este cea care numără fapte bune, ci cea care își cunoaște sărăcia și cere milă.

Se spune despre un bătrân din pustie că un frate mai tânăr a păcătuit greu, iar ceilalți s-au adunat să-l judece și au chemat și pe bătrân. El a luat un coș găurit, l-a umplut cu nisip și l-a purtat în spate, lăsând nisipul să curgă în urma lui pe cale. Când l-au întrebat ce face, a răspuns: „Iată, păcatele mele curg în urma mea și eu nu le văd, dar am venit astăzi să judec păcatele altuia.” Auzind aceasta, frații l-au iertat pe cel căzut și au tăcut. Cine își vede propriile scăderi curgând în urma lui nu mai are timp să le socotească pe ale aproapelui.

Un frate tulburat de gânduri a venit la un bătrân din pustie și l-a întrebat cum să dobândească pacea inimii. Bătrânul l-a dus la o fântână, a poruncit să arunce o piatră în apă și l-a pus să privească înăuntru; apa era tulbure și frământată. După o vreme au privit din nou, iar apa se limpezise atât de mult încât își vedeau chipurile în ea. „Așa este și sufletul”, a zis bătrânul, „când îl frămânți, nu se vede nimic; dar când se liniștește, îl vezi limpede pe Dumnezeu.” Liniștirea nu este fugă de lume, ci așezarea apei tulburi din noi până se face oglindă.

Un pustnic ținea post aspru și priveghea nopțile, dar se mânia lesne pe cei din jur. Un bătrân cu discernământ, văzându-l, i-a spus cu blândețe că nevoința trupului fără blândețea inimii este ca o casă frumoasă zidită pe nisip. L-a sfătuit să pună o măsură mai mică postului și o măsură mai mare răbdării față de frați. Peste ani, pustnicul a mărturisit că mai mult i-a folosit o vorbă bună înghițită la vreme decât multe zile de foame. Postul care nu îmblânzește inima rămâne doar o foame; postul adevărat hrănește iubirea.

Un frate a fost nedreptățit de altul și a venit la un bătrân, cerându-i îngăduința să se apere și să-și ceară dreptatea. Bătrânul i-a spus să scrie pe nisip răul ce i se făcuse, iar în piatră binele pe care îl primise vreodată de la acel frate. Când vântul a șters însemnarea de pe nisip, fratele a înțeles: ocările trebuie lăsate să se șteargă precum urmele de pe nisip, iar facerile de bine păstrate ca cele săpate în piatră. Cine ține minte răul cu piatra și binele cu nisipul își face singur inima grea. Iertarea începe atunci când alegem ce merită să rămână scris.

Un om a visat că mergea alături de Dumnezeu pe țărmul vieții sale, și în urmă vedea două rânduri de urme de pași pe nisip. La vremurile cele mai grele însă rămânea doar un singur rând de urme, și omul s-a mâhnit, gândind că a fost părăsit tocmai când îi era mai greu. Dar i s-a răspuns în inimă: „Fiule, acolo unde vezi un singur rând de urme, atunci te purtam Eu pe brațe.” Uneori credem că am fost lăsați singuri, când de fapt eram duși în spate. Dumnezeu nu lipsește niciodată mai mult decât în ceasurile în care nu-L simțim.

Un împărat a iertat unei slugi o datorie uriașă, pe care aceasta nu ar fi putut-o plăti în toată viața ei. Ieșind însă, sluga a găsit pe un tovarăș care îi datora o sumă mică și, apucându-l de grumaz, l-a aruncat în temniță până va plăti. Aflând, împăratul l-a chemat înapoi și i-a zis: „Slugă vicleană, nu se cădea să te milostivești și tu, cum m-am milostivit eu de tine?” Cel ce a primit iertare mare și n-a dăruit iertare mică s-a osândit singur. Măsura cu care iertăm pe alții este chiar măsura cu care cerem să fim iertați.

Un frate l-a întrebat pe un bătrân din pustie de ce cade mereu în aceleași greșeli, deși se ridică de fiecare dată. Bătrânul l-a întrebat ce face un om când cade jos, iar fratele a răspuns: „Se ridică.” „Așa fă și tu”, i-a zis bătrânul, „cazi și te ridică, iarăși cazi și iarăși te ridică, până în ceasul cel de pe urmă.” Nu căderea îl pierde pe om, ci deznădejdea care îl ține la pământ. Sfințenia nu este a celui ce nu cade niciodată, ci a celui ce se ridică de fiecare dată.

Trei frați osteneau fiecare cu câte o faptă bună: unul împăca pe cei învrăjbiți, altul cerceta pe bolnavi, iar al treilea s-a retras să se liniștească în pustie. Cei doi dintâi au ostenit mult și tot n-au aflat pace, căci gâlcevile și bolile nu se sfârșeau. Au mers la cel din pustie, iar acesta a turnat apă într-un vas și le-a arătat cum, tulburată, apa nu oglindește nimic, dar liniștindu-se, își arată limpede fundul. „Așa și voi”, le-a spus, „faceți binele, dar dintr-o inimă neîncetat tulburată.” Lucrarea din afară rodește numai când izvorăște dintr-o inimă care s-a împăcat mai întâi cu sine și cu Dumnezeu.

O văduvă săracă a venit la vistieria templului și a pus doi bănuți, tot ce avea, în vreme ce bogații aruncau din prisosul lor sume mari. Cei din jur nici n-au băgat-o în seamă, dar privirea Domnului a rămas asupra ei. Căci ceilalți dăruiseră din ce le prisosea, iar ea dăduse din sărăcia sa toată averea de care avea nevoie ca să trăiască. Înaintea lui Dumnezeu nu cântărește cât dăruim, ci cât ne rămâne după ce am dăruit. Cel mai mare dar nu este cel mai mare, ci cel dat cu cea mai multă dragoste.

Se povestește în Pateric despre avva Antonie cel Mare că, în tinerețea sihăstriei sale, l-a împresurat urâtul, întunecarea gândurilor și lâncezeala. Și striga către Dumnezeu: „Doamne, vreau să mă mântuiesc, dar gândurile nu mă lasă. Ce voi face în necazul meu? Cum mă voi mântui?” Și, sculându-se puțin, a ieșit afară și a văzut pe cineva ca pe sine șezând și lucrând, apoi ridicându-se de la lucru și rugându-se, iar iarăși șezând și împletind funia, și apoi iarăși sculându-se la rugăciune. Era un înger al Domnului, trimis spre îndreptarea și întărirea lui. Și a auzit glasul îngerului zicând: „Fă și tu așa și te vei mântui.” Iar el, auzind acestea, a luat multă bucurie și îndrăzneală, și făcând astfel, s-a mântuit. Învățătura: alternarea lucrului cu rugăciunea izgonește trândăvia și ține sufletul treaz.

A întrebat cineva pe avva Antonie: „Ce voi păzi ca să plac lui Dumnezeu?” Iar bătrânul, răspunzând, i-a zis: „Păzește ceea ce îți poruncesc: oriunde vei merge, pe Dumnezeu să-L ai înaintea ochilor pururea; și orice vei face, să ai mărturie din Sfintele Scripturi; și în orice loc vei ședea, să nu te muți degrabă. Aceste trei le păzește și te vei mântui.” Învățătura: pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, temelia scripturistică a faptelor și statornicia în loc sunt trei stâlpi ai vieții duhovnicești.

Zicea avva Antonie: „Vine vremea când oamenii vor înnebuni, și când vor vedea pe cineva că nu este nebun, se vor scula asupra lui, zicând: Tu ești nebun, pentru că nu este asemenea nouă.” Învățătura: apoftegma prevestește vremurile în care nebunia va fi socotită înțelepciune și dreapta socoteală va fi prigonită ca rătăcire.

Se spune despre avva Macarie Egipteanul că, mergând într-o zi de la baltă la chilia sa, ducând pe umeri frunze de finic, l-a întâlnit diavolul pe cale cu o seceră și a voit să-l lovească, dar n-a putut. Și i-a zis: „Multă silă rabd de la tine, Macarie, căci nu pot asupra ta. Iată, tot ce faci tu, fac și eu: tu postești, iar eu nicidecum nu mănânc; tu priveghezi, iar eu nicidecum nu dorm. Numai un lucru mă biruie.” Și l-a întrebat Macarie: „Care?” Iar el a zis: „Smerenia ta; pentru aceasta nu pot asupra ta.” Învățătura: nici postul, nici privegherea, ci smerenia surpă puterea vrăjmașului.

Un frate a venit la avva Macarie Egipteanul și i-a zis: „Avva, spune-mi un cuvânt, cum să mă mântuiesc.” Iar bătrânul i-a zis: „Mergi la mormânt și ocărăște pe cei morți.” Mergând fratele, i-a ocărât și a aruncat cu pietre; apoi s-a întors și a spus bătrânului. Și l-a întrebat acela: „Nimic nu ți-au răspuns?” Iar el a zis: „Nu.” Zis-a bătrânul: „Mergi iarăși mâine și laudă-i.” Mergând fratele, i-a lăudat, numindu-i apostoli și sfinți și drepți. Și s-a întors la bătrân, zicând: „I-am lăudat.” Și l-a întrebat: „Nimic nu ți-au răspuns?” Iar el a zis: „Nu.” Zis-a bătrânul: „Ai văzut câte i-ai necinstit și nu ți-au răspuns, și câte i-ai lăudat și nimic nu ți-au grăit? Așa și tu, de vrei să te mântuiești, fă-te mort: nici de nedreptatea oamenilor, nici de slava lor să nu-ți pese, ca morții.” Învățătura: nepătimirea față de ocară și laudă deopotrivă este semnul sufletului mort pentru lume și viu pentru Dumnezeu.

Un frate a mers la avva Pimen și i-a zis: „Am făcut un păcat mare și voiesc să mă pocăiesc trei ani.” I-a zis bătrânul: „Mult este.” Zis-a fratele: „Dar un an?” Și iarăși a zis bătrânul: „Mult este.” Cei ce erau de față ziceau: „Până la patruzeci de zile?” Și iarăși a zis: „Mult este.” Apoi a adăugat: „Eu zic că, de se va pocăi omul din toată inima și nu va mai adăuga să facă păcatul, și în trei zile îl primește Dumnezeu.” Învățătura: măsura pocăinței nu stă în lungimea vremii, ci în întoarcerea întreagă a inimii.

Zicea avva Pimen: „Precum fumul izgonește albinele și li se ia dulceața lucrului lor, așa și odihna trupească izgonește frica de Dumnezeu din suflet și-i strică toată lucrarea cea bună.” Învățătura: iubirea de tihnă trupească alungă din inimă frica lui Dumnezeu, temelia oricărei virtuți.

A fost întrebat avva Pimen despre ce înseamnă a te mânia asupra aproapelui fără pricină, și a zis: „Orice supărare pe care ți-o face fratele tău, dacă te vei mânia, aceasta este fără pricină. Chiar de-ți va scoate ochiul drept și-ți va tăia mâna dreaptă și te vei mânia pe el, tot fără pricină te mânii. Iar dacă cineva ar voi să te despartă de Dumnezeu, atunci să te mânii.” Învățătura: singura mânie îngăduită este cea împotriva a ceea ce ne desparte de Dumnezeu, nu împotriva aproapelui.

Se povestește despre avva Sisoe cel Mare că, apropiindu-se de moarte, ședeau părinții împrejurul lui și i s-a luminat fața ca soarele. Și le-a zis: „Iată, a venit avva Antonie.” Apoi, după puțin: „Iată, a venit ceata proorocilor.” Și iarăși i s-a luminat fața mai mult și a zis: „Iată, a venit ceata apostolilor.” Și li s-a îndoit fața lui de lumină, și părea că vorbește cu cineva. Iar bătrânii l-au rugat: „Cu cine vorbești, părinte?” El a zis: „Iată, îngerii au venit să mă ia, și mă rog să mi se dea puțină vreme să mă pocăiesc.” Și i-au zis bătrânii: „Nu ai trebuință de pocăință, părinte.” Iar el le-a răspuns: „Cu adevărat, nu știu de am pus măcar început pocăinței.” Și au cunoscut toți că este desăvârșit. Apoi iarăși s-a luminat fața lui ca soarele și s-au temut toți. Și le-a zis: „Iată, Domnul a venit și a zis: Aduceți-Mi vasul cel ales al pustiei.” Și îndată și-a dat duhul. Învățătura: cu cât se apropie omul mai mult de Dumnezeu, cu atât mai adânc se socotește pe sine păcătos.

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe: „Am căzut; ce voi face?” I-a zis bătrânul: „Scoală-te iarăși.” Zis-a fratele: „M-am sculat, dar iarăși am căzut.” Răspuns-a bătrânul: „Scoală-te iarăși și iarăși.” Și a întrebat fratele: „Până când?” Zis-a bătrânul: „Până ce vei fi luat, ori în bine, ori în cădere; căci în starea în care se află omul, în aceea se și duce.” Învățătura: nu căderea, ci deznădejdea și rămânerea în cădere pierd sufletul; ridicarea neîncetată este calea mântuirii.

Se povestește despre avva Moise, cel ce fusese tâlhar și s-a făcut monah, că, poruncindu-i-se odată să judece pe un frate ce greșise, a luat o coșniță găurită, a umplut-o cu nisip și a purtat-o pe spate. Ieșind afară să meargă la adunare, nisipul se scurgea pe urma lui. L-au întrebat părinții: „Ce este aceasta, părinte?” Iar el a zis: „Păcatele mele curg în urma mea și eu nu le văd, și am venit astăzi să judec păcatele altuia.” Auzind aceștia, nimic n-au mai zis fratelui, ci l-au iertat. Învățătura: cel ce își vede necontenit propriile păcate nu are vreme să judece pe altul.

Zicea avva Moise: „De va avea omul pomenirea morții înaintea ochilor și va aștepta în tot ceasul că are să moară, nu va păcătui.” Și iarăși zicea: „Cel ce fuge de oameni este asemenea strugurelui copt; iar cel ce petrece în mijlocul oamenilor este ca aguridă.” Însă mai presus de toate învăța: „Șezi în chilia ta, și chilia te va învăța toate.” Învățătura: liniștea chiliei, pomenirea morții și tăcerea sunt dascăli tăcuți ai sufletului.

Zicea avva Arsenie despre sine, deși fusese dascăl în palatele împărătești și cunoștea limba latină și cea grecească: „Cărțile romanilor și ale grecilor le-am învățat; dar alfabetul acestui țăran neînvățat încă nu l-am putut deprinde.” Grăia aceasta despre un bătrân egiptean simplu, dar plin de fapte bune. Se mai istorisește că adesea își cerea iertare: „Doamne, nu mă părăsi; nimic bun n-am făcut înaintea Ta, dar dă-mi, după bunătatea Ta, să pun început.” Învățătura: învățătura lumii nu folosește la nimic fără smerenia și fapta bună a celor simpli și evlavioși.

Se povestește despre avva Arsenie că, încă fiind la curtea împărătească, s-a rugat lui Dumnezeu zicând: „Doamne, povățuiește-mă cum să mă mântuiesc.” Și i-a venit glas, zicându-i: „Arsenie, fugi de oameni și te vei mântui.” Retrăgându-se la viața monahicească, iarăși s-a rugat cu același cuvânt, și a auzit glasul: „Arsenie, fugi, taci și te liniștește; acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii.” Învățătura: fuga de zarva lumii, tăcerea și liniștea inimii sunt temeliile vieții fără de păcat.

Se spune despre avva Agaton că, vreme de trei ani, a ținut o piatră în gură până s-a deprins să tacă. Iar când era întrebat despre virtuți, zicea că toate cer osteneală, dar niciuna nu-i este mai grea omului decât rugăciunea; căci de câte ori vrea omul să se roage, vrăjmașii se silesc să-l împiedice, știind că nimic nu-i oprește mai mult decât rugăciunea către Dumnezeu. Pentru aceea, rugăciunea are trebuință de nevoință până la cea din urmă suflare. Învățătura: tăcerea se deprinde cu osteneală, iar rugăciunea, fiind cea mai grea nevoință, se cere până la moarte.

Se istorisește despre avva Agaton că, mergând la cetate să-și vândă vasele, a aflat pe cale un bolnav lepădat, pe care nimeni nu-l îngrijea. Și, milostivindu-se, a închiriat o casă și a rămas acolo, lucrând cu mâinile sale și cheltuind pentru hrana și îngrijirea bolnavului, până s-a împlinit vremea. Atunci bolnavul, care era un înger trimis să-l cerceteze, i-a zis: „Pace ție, avva Agaton, cel binecuvântat de Domnul în cer și pe pământ” — și s-a făcut nevăzut. Învățătura: mila cea fără de fățărie față de cel părăsit atrage binecuvântarea lui Dumnezeu.