Credință

Credința e ca un izvor sub zăpadă: nu-l vezi mereu, dar dacă sapi puțin cu răbdare, dai de apa care n-a încetat nicio clipă să curgă.

Rugăciunea nu mută izvorul mai aproape; ne mută pe noi lângă el. Dumnezeu era acolo dintotdeauna, noi eram plecați.

Sufletul are și el o sete a lui, pe care apa lumii n-o stinge. Abia când bea din Izvorul cel de sus se liniștește.

Nu te teme de zilele secetoase ale credinței. Și izvoarele par a seca în arșiță, dar apa lor lucrează mai în adânc, unde nu se vede.

O lacrimă de pocăință e apă limpede: spală ce nicio ploaie din afară nu poate spăla.

Recunoștința e felul sufletului de a spune „mulțumesc” pentru izvor înainte de a-i fi din nou sete.

Cine iartă seamănă cu cel ce curăță un izvor de frunzele căzute: nu pentru altul o face mai întâi, ci ca apa lui să curgă iar curată.

Liniștea din biserică nu e goală. E ca tăcerea de deasupra unei fântâni adânci: dacă asculți destul, auzi apa.

Nădejdea e picătura care nu se lasă înghițită de secetă. Cât o ții în suflet, izvorul se poate întoarce oricând.

Smerenia e vale, nu deal. De aceea apa harului se adună tocmai la cei smeriți — curge întotdeauna spre locurile joase.

Postul nu e secetă, ci curățirea izvorului. Lași apele tulburi să se limpezească, ca să vezi din nou până în fund.

Milostenia e apa dată mai departe. Cel ce-și împarte izvorul nu sărăcește, căci izvoarele adevărate curg tocmai fiindcă sunt luate din.

Un gând bun dis-de-dimineață e ca prima gură de apă a zilei: dă limpezime la tot ce urmează.

Credința nu înseamnă să nu ai furtuni, ci să știi că sub valuri izvorul de pace rămâne neatins.

Icoana e o fereastră spre Izvor. Nu apa din geam o cinstim, ci apa vie la care ne trimite privirea.

Când nu mai ai cuvinte de rugăciune, stai doar tăcut lângă Izvor. Și setea, privită în tăcere, este o rugăciune.

Dumnezeu nu dă apa cu ulciorul, ci face izvor în om. De aceea cel credincios nu duce lipsă nici în pustie.

Nu aduna doar apă pentru azi. Credința e fântâna săpată adânc, din care vei bea și în iernile pe care încă nu le vezi.

Rugăciunea nu umple cerul de vorbe, ci sapă în inimă o fântână — și abia atunci înțelegi că apa era acolo dintotdeauna, doar așteptând să te apleci.

Nădejdea e picătura care nu crede în piatra tare; picură, picură, și într-o zi vezi că prin stâncă s-a deschis drum de izvor.

Iertarea limpezește sufletul cum limpezește apa curgătoare albia: nu se oprește să numere pietrele, ci trece peste ele și le rotunjește cu blândețe.

Smerenia e vale, nu deal — de aceea apa harului se adună tocmai la cei smeriți.

Recunoștința este cana care nu uită de unde a băut; cine mulțumește pentru fiecare picătură nu duce niciodată lipsă de izvor.

Pacea lăuntrică nu e apa care nu are valuri, ci fântâna adâncă unde vântul de la suprafață nu ajunge să tulbure limpezimea.

Postul nu seacă sufletul, ci îl curăță — cum lași o fântână să se odihnească puțin, ca apa să se așeze și să se limpezească din nou.

Milostenia e apa dăruită din urciorul tău: cu cât torni mai mult celui însetat, cu atât mai repede izvorul din tine găsește pricină să curgă iarăși.

Setea nu e o pedeapsă, ci o chemare; sufletul care simte că-i este sete a și pornit, fără să știe, spre izvor.

Nu te teme când rugăciunea ta pare o picătură; și marea a început cu o picătură, iar Cel ce numără picăturile nu socotește darul după mărime, ci după inimă.

Când inima ți-e uscată, nu fugi de ea; stai lângă seceta ei cu răbdare, căci tocmai la marginea pustiei își face izvorul obiceiul de a țâșni.

Iertarea e ca ploaia caldă peste un pământ crăpat: nu întreabă dacă pământul o merită, ci se pogoară și adapă până se închid rănile.