Se povestea despre un bătrân că avea puțină pâine și, venind la el un călător flămând, i-a pus toată pâinea înainte, iar el a rămas nemâncat până seara. Ucenicul, mirat, i-a zis: „Ai rămas flămând, părinte.” Bătrânul a zâmbit: „Fiule, foamea mea trece până mâine, dar bucuria de a fi hrănit pe cel străin rămâne. Am dat pâine și am primit pace; nu eu am fost păgubit.” Așa se vede că milostenia nu sărăcește pe cel ce o face, ci îi umple inima cu ceea ce pâinea nu poate umple.