Credință

Iadul este o veșnică pierdere a lui Dumnezeu, iar raiul este veșnica Lui aflare.

Rămâneți cu Domnul Iisus Hristos în inima voastră.

Iubirea este singura care nu îngustează, ci lărgește sufletul.

Credința adevărată se cunoaște după bucuria pe care o aduce în suflet.

Se povestește în Pateric despre avva Antonie cel Mare că, în tinerețea sihăstriei sale, l-a împresurat urâtul, întunecarea gândurilor și lâncezeala. Și striga către Dumnezeu: „Doamne, vreau să mă mântuiesc, dar gândurile nu mă lasă. Ce voi face în necazul meu? Cum mă voi mântui?” Și, sculându-se puțin, a ieșit afară și a văzut pe cineva ca pe sine șezând și lucrând, apoi ridicându-se de la lucru și rugându-se, iar iarăși șezând și împletind funia, și apoi iarăși sculându-se la rugăciune. Era un înger al Domnului, trimis spre îndreptarea și întărirea lui. Și a auzit glasul îngerului zicând: „Fă și tu așa și te vei mântui.” Iar el, auzind acestea, a luat multă bucurie și îndrăzneală, și făcând astfel, s-a mântuit. Învățătura: alternarea lucrului cu rugăciunea izgonește trândăvia și ține sufletul treaz.

A întrebat cineva pe avva Antonie: „Ce voi păzi ca să plac lui Dumnezeu?” Iar bătrânul, răspunzând, i-a zis: „Păzește ceea ce îți poruncesc: oriunde vei merge, pe Dumnezeu să-L ai înaintea ochilor pururea; și orice vei face, să ai mărturie din Sfintele Scripturi; și în orice loc vei ședea, să nu te muți degrabă. Aceste trei le păzește și te vei mântui.” Învățătura: pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, temelia scripturistică a faptelor și statornicia în loc sunt trei stâlpi ai vieții duhovnicești.

Zicea avva Antonie: „Vine vremea când oamenii vor înnebuni, și când vor vedea pe cineva că nu este nebun, se vor scula asupra lui, zicând: Tu ești nebun, pentru că nu este asemenea nouă.” Învățătura: apoftegma prevestește vremurile în care nebunia va fi socotită înțelepciune și dreapta socoteală va fi prigonită ca rătăcire.

Se spune despre avva Macarie Egipteanul că, mergând într-o zi de la baltă la chilia sa, ducând pe umeri frunze de finic, l-a întâlnit diavolul pe cale cu o seceră și a voit să-l lovească, dar n-a putut. Și i-a zis: „Multă silă rabd de la tine, Macarie, căci nu pot asupra ta. Iată, tot ce faci tu, fac și eu: tu postești, iar eu nicidecum nu mănânc; tu priveghezi, iar eu nicidecum nu dorm. Numai un lucru mă biruie.” Și l-a întrebat Macarie: „Care?” Iar el a zis: „Smerenia ta; pentru aceasta nu pot asupra ta.” Învățătura: nici postul, nici privegherea, ci smerenia surpă puterea vrăjmașului.

Un frate a venit la avva Macarie Egipteanul și i-a zis: „Avva, spune-mi un cuvânt, cum să mă mântuiesc.” Iar bătrânul i-a zis: „Mergi la mormânt și ocărăște pe cei morți.” Mergând fratele, i-a ocărât și a aruncat cu pietre; apoi s-a întors și a spus bătrânului. Și l-a întrebat acela: „Nimic nu ți-au răspuns?” Iar el a zis: „Nu.” Zis-a bătrânul: „Mergi iarăși mâine și laudă-i.” Mergând fratele, i-a lăudat, numindu-i apostoli și sfinți și drepți. Și s-a întors la bătrân, zicând: „I-am lăudat.” Și l-a întrebat: „Nimic nu ți-au răspuns?” Iar el a zis: „Nu.” Zis-a bătrânul: „Ai văzut câte i-ai necinstit și nu ți-au răspuns, și câte i-ai lăudat și nimic nu ți-au grăit? Așa și tu, de vrei să te mântuiești, fă-te mort: nici de nedreptatea oamenilor, nici de slava lor să nu-ți pese, ca morții.” Învățătura: nepătimirea față de ocară și laudă deopotrivă este semnul sufletului mort pentru lume și viu pentru Dumnezeu.

Un frate a mers la avva Pimen și i-a zis: „Am făcut un păcat mare și voiesc să mă pocăiesc trei ani.” I-a zis bătrânul: „Mult este.” Zis-a fratele: „Dar un an?” Și iarăși a zis bătrânul: „Mult este.” Cei ce erau de față ziceau: „Până la patruzeci de zile?” Și iarăși a zis: „Mult este.” Apoi a adăugat: „Eu zic că, de se va pocăi omul din toată inima și nu va mai adăuga să facă păcatul, și în trei zile îl primește Dumnezeu.” Învățătura: măsura pocăinței nu stă în lungimea vremii, ci în întoarcerea întreagă a inimii.

Zicea avva Pimen: „Precum fumul izgonește albinele și li se ia dulceața lucrului lor, așa și odihna trupească izgonește frica de Dumnezeu din suflet și-i strică toată lucrarea cea bună.” Învățătura: iubirea de tihnă trupească alungă din inimă frica lui Dumnezeu, temelia oricărei virtuți.

A fost întrebat avva Pimen despre ce înseamnă a te mânia asupra aproapelui fără pricină, și a zis: „Orice supărare pe care ți-o face fratele tău, dacă te vei mânia, aceasta este fără pricină. Chiar de-ți va scoate ochiul drept și-ți va tăia mâna dreaptă și te vei mânia pe el, tot fără pricină te mânii. Iar dacă cineva ar voi să te despartă de Dumnezeu, atunci să te mânii.” Învățătura: singura mânie îngăduită este cea împotriva a ceea ce ne desparte de Dumnezeu, nu împotriva aproapelui.

Se povestește despre avva Sisoe cel Mare că, apropiindu-se de moarte, ședeau părinții împrejurul lui și i s-a luminat fața ca soarele. Și le-a zis: „Iată, a venit avva Antonie.” Apoi, după puțin: „Iată, a venit ceata proorocilor.” Și iarăși i s-a luminat fața mai mult și a zis: „Iată, a venit ceata apostolilor.” Și li s-a îndoit fața lui de lumină, și părea că vorbește cu cineva. Iar bătrânii l-au rugat: „Cu cine vorbești, părinte?” El a zis: „Iată, îngerii au venit să mă ia, și mă rog să mi se dea puțină vreme să mă pocăiesc.” Și i-au zis bătrânii: „Nu ai trebuință de pocăință, părinte.” Iar el le-a răspuns: „Cu adevărat, nu știu de am pus măcar început pocăinței.” Și au cunoscut toți că este desăvârșit. Apoi iarăși s-a luminat fața lui ca soarele și s-au temut toți. Și le-a zis: „Iată, Domnul a venit și a zis: Aduceți-Mi vasul cel ales al pustiei.” Și îndată și-a dat duhul. Învățătura: cu cât se apropie omul mai mult de Dumnezeu, cu atât mai adânc se socotește pe sine păcătos.

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe: „Am căzut; ce voi face?” I-a zis bătrânul: „Scoală-te iarăși.” Zis-a fratele: „M-am sculat, dar iarăși am căzut.” Răspuns-a bătrânul: „Scoală-te iarăși și iarăși.” Și a întrebat fratele: „Până când?” Zis-a bătrânul: „Până ce vei fi luat, ori în bine, ori în cădere; căci în starea în care se află omul, în aceea se și duce.” Învățătura: nu căderea, ci deznădejdea și rămânerea în cădere pierd sufletul; ridicarea neîncetată este calea mântuirii.

Se povestește despre avva Moise, cel ce fusese tâlhar și s-a făcut monah, că, poruncindu-i-se odată să judece pe un frate ce greșise, a luat o coșniță găurită, a umplut-o cu nisip și a purtat-o pe spate. Ieșind afară să meargă la adunare, nisipul se scurgea pe urma lui. L-au întrebat părinții: „Ce este aceasta, părinte?” Iar el a zis: „Păcatele mele curg în urma mea și eu nu le văd, și am venit astăzi să judec păcatele altuia.” Auzind aceștia, nimic n-au mai zis fratelui, ci l-au iertat. Învățătura: cel ce își vede necontenit propriile păcate nu are vreme să judece pe altul.

Zicea avva Moise: „De va avea omul pomenirea morții înaintea ochilor și va aștepta în tot ceasul că are să moară, nu va păcătui.” Și iarăși zicea: „Cel ce fuge de oameni este asemenea strugurelui copt; iar cel ce petrece în mijlocul oamenilor este ca aguridă.” Însă mai presus de toate învăța: „Șezi în chilia ta, și chilia te va învăța toate.” Învățătura: liniștea chiliei, pomenirea morții și tăcerea sunt dascăli tăcuți ai sufletului.

Zicea avva Arsenie despre sine, deși fusese dascăl în palatele împărătești și cunoștea limba latină și cea grecească: „Cărțile romanilor și ale grecilor le-am învățat; dar alfabetul acestui țăran neînvățat încă nu l-am putut deprinde.” Grăia aceasta despre un bătrân egiptean simplu, dar plin de fapte bune. Se mai istorisește că adesea își cerea iertare: „Doamne, nu mă părăsi; nimic bun n-am făcut înaintea Ta, dar dă-mi, după bunătatea Ta, să pun început.” Învățătura: învățătura lumii nu folosește la nimic fără smerenia și fapta bună a celor simpli și evlavioși.

Se povestește despre avva Arsenie că, încă fiind la curtea împărătească, s-a rugat lui Dumnezeu zicând: „Doamne, povățuiește-mă cum să mă mântuiesc.” Și i-a venit glas, zicându-i: „Arsenie, fugi de oameni și te vei mântui.” Retrăgându-se la viața monahicească, iarăși s-a rugat cu același cuvânt, și a auzit glasul: „Arsenie, fugi, taci și te liniștește; acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii.” Învățătura: fuga de zarva lumii, tăcerea și liniștea inimii sunt temeliile vieții fără de păcat.

Se spune despre avva Agaton că, vreme de trei ani, a ținut o piatră în gură până s-a deprins să tacă. Iar când era întrebat despre virtuți, zicea că toate cer osteneală, dar niciuna nu-i este mai grea omului decât rugăciunea; căci de câte ori vrea omul să se roage, vrăjmașii se silesc să-l împiedice, știind că nimic nu-i oprește mai mult decât rugăciunea către Dumnezeu. Pentru aceea, rugăciunea are trebuință de nevoință până la cea din urmă suflare. Învățătura: tăcerea se deprinde cu osteneală, iar rugăciunea, fiind cea mai grea nevoință, se cere până la moarte.

Se istorisește despre avva Agaton că, mergând la cetate să-și vândă vasele, a aflat pe cale un bolnav lepădat, pe care nimeni nu-l îngrijea. Și, milostivindu-se, a închiriat o casă și a rămas acolo, lucrând cu mâinile sale și cheltuind pentru hrana și îngrijirea bolnavului, până s-a împlinit vremea. Atunci bolnavul, care era un înger trimis să-l cerceteze, i-a zis: „Pace ție, avva Agaton, cel binecuvântat de Domnul în cer și pe pământ” — și s-a făcut nevăzut. Învățătura: mila cea fără de fățărie față de cel părăsit atrage binecuvântarea lui Dumnezeu.

Se povestește despre avva Agaton că, fiind întrebat de niște frați care voiau să-l ispitească dacă nu se va mânia: „Tu ești Agaton, cel despre care se spune că este curvar și mândru?” Iar el a zis: „Da, așa este.” Și iarăși l-au întrebat: „Tu ești Agaton, cel bârfitor și clevetitor?” Și a răspuns: „Eu sunt.” Apoi i-au zis: „Tu ești Agaton, ereticul?” Iar el a răspuns: „Nu sunt eretic.” Și l-au întrebat de ce a primit celelalte ocări, dar aceasta n-a răbdat-o. Zis-a bătrânul: „Cele dintâi le iau asupra mea, căci este de folos sufletului meu; dar erezia este despărțire de Dumnezeu, și nu voiesc să fiu despărțit de Dumnezeul meu.” Învățătura: smeritul primește orice ocară pentru folosul sufletului, dar nu îngăduie a fi socotit despărțit de dreapta credință.

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și in subțire și în toate zilele se veselea în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, dorind să se sature din fărâmiturile ce cădeau de la masa bogatului; ci numai câinii veneau și îi lingeau bubele. Și a murit săracul și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat. Iar în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui. Și, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta, iar Lazăr, cele rele; acum însă aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Așa a arătat Domnul cât de amară este nepăsarea față de cel lipsit care ne stă chiar la poartă.

Împărăția cerurilor se aseamănă cu un stăpân de casă care a ieșit dis-de-dimineață să tocmească lucrători pentru via sa. După ce s-a învoit cu ei cu câte un dinar pe zi, i-a trimis în vie. Ieșind pe la ceasul al treilea, al șaselea, al nouălea și chiar pe la al unsprezecelea, a găsit alții stând fără lucru și i-a trimis și pe aceștia. Făcându-se seară, a poruncit să li se dea plata, începând de la cei din urmă până la cei dintâi. Și au primit fiecare câte un dinar. Cei dintâi au cârtit împotriva stăpânului, dar el a răspuns unuia dintre ei: Prietene, nu-ți fac nedreptate; oare nu cu un dinar te-ai învoit cu mine? Nu mi se cuvine mie să fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun? Astfel vor fi cei de pe urmă întâi și cei dintâi pe urmă.

Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustie și se duce după cea pierdută, până ce o găsește? Și, găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se; iar când vine acasă, cheamă prietenii și vecinii, zicându-le: Bucurați-vă cu mine, căci am găsit oaia cea pierdută. Zic vouă că așa va fi mai multă bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de pocăință.

Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde una, nu aprinde lumina și mătură casa și caută cu grijă până ce o găsește? Iar după ce a găsit-o, cheamă prietenele și vecinele, zicând: Bucurați-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem. Așa, zic vouă, se face bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește.

Împărăția cerurilor se aseamănă unui împărat care a făcut nuntă fiului său. Și a trimis pe slugile sale să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au voit să vină. A trimis din nou alte slugi, zicând: Iată, am pregătit ospățul meu; boii mei și cele îngrășate s-au junghiat; veniți la nuntă. Dar ei, fără să țină seama, s-au dus, unul la țarina sa, altul la neguțătoria lui; iar ceilalți, punând mâna pe slugi, le-au ocărât și le-au ucis. Atunci împăratul a zis slugilor: Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici. Mergeți deci la răspântiile drumurilor și pe câți veți găsi chemați-i la nuntă. Ieșind slugile la drumuri, au adunat pe toți câți i-au găsit, și răi și buni, și s-a umplut casa nunții de oaspeți. Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși.

Și, intrând împăratul ca să privească pe oaspeți, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Și i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? Iar el a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor: Legați-l de picioare și de mâini și scoateți-l afară, în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Așa ne-a învățat Domnul că nu ajunge a fi chemați la ospăț, ci se cuvine să venim înveșmântați cu fapta cea bună.

Spunea Domnul și această pildă: Cineva avea un smochin sădit în via sa și a venit să caute rod în el, dar n-a găsit. Atunci a zis către vier: Iată, trei ani sunt de când vin și caut rod în smochinul acesta și nu găsesc; taie-l; de ce să ocupe locul în zadar? Iar vierul, răspunzând, i-a zis: Doamne, lasă-l și în acest an, până ce voi săpa în jurul lui și voi pune gunoi. Poate va face rod în viitor; iar de nu, îl vei tăia. Astfel arată îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care așteaptă roada pocăinței noastre.

Atunci se va asemăna împărăția cerurilor cu zece fecioare care, luându-și candelele lor, au ieșit în întâmpinarea mirelui. Cinci dintre ele erau înțelepte și cinci nebune. Cele nebune, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn; iar cele înțelepte au luat untdelemn în vasele lor, odată cu candelele. Dar mirele întârziind, au ațipit toate și au adormit. Iar la miezul nopții s-a făcut strigare: Iată mirele vine! Ieșiți întru întâmpinarea lui. Atunci s-au deșteptat toate acele fecioare și au împodobit candelele lor.

Cele nebune au zis către cele înțelepte: Dați-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre. Dar cele înțelepte au răspuns: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; ci mai bine mergeți la cei ce vând și cumpărați pentru voi. Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele și cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă și ușa s-a închis. Iar mai pe urmă au sosit și celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. El însă, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi. Drept aceea, privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.