Credință

A rugat un frate pe avva Sisoe: „Spune-mi un cuvânt.” Iar el a zis: „Pentru ce mă silești să grăiesc în deșert? Iată, fă ceea ce vezi.” Căci mai mult decât cuvintele învață fapta bătrânului: tăcerea, rugăciunea și smerenia lui grăiesc mai tare decât orice povață.

Se spunea despre avva Arsenie că, pe când era la palatul împărătesc, s-a rugat lui Dumnezeu: „Doamne, îndreptează-mă cum să mă mântuiesc.” Și i-a venit glas: „Arsenie, fugi de oameni și te vei mântui.” Ducându-se la viața pustnicească, iarăși s-a rugat cu aceleași cuvinte, și a auzit un glas zicând: „Arsenie, fugi, taci și te liniștește; acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii.”

Se spunea despre avva Arsenie că în toată viața sa, șezând la lucrul mâinilor, avea o cârpă la sân ca să-și șteargă lacrimile ce curgeau din ochii lui. Atât de mult plângea pentru păcatele sale, deși toți îl socoteau sfânt. Iar la vremea morții, ucenicii l-au văzut tulburându-se, și a zis: „Cu adevărat mă tem.” Căci cel ce se teme aici, aici își plânge greșelile, dincolo va afla îndrăznire.

L-a întrebat cineva pe avva Arsenie pentru ce, fiind atât de învățat în înțelepciunea grecilor și romanilor, cere sfat de la un țăran simplu despre gândurile sale. Iar el a răspuns: „Învățătura grecilor și a romanilor o știu, dar alfabetul acestui țăran încă nu l-am învățat.” Căci smerenia și simplitatea inimii sunt o știință mai înaltă decât toată înțelepciunea lumii.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Cum se cuvine să șed în chilie?” Iar bătrânul a zis: „A ședea în chilie înseamnă a-ți arunca înaintea ta păcatele tale, a le plânge și a nu băga în seamă cuvintele oamenilor.” Cel ce se osândește pe sine în chilia sa a aflat calea cea dreaptă spre Dumnezeu.

Se spunea că un frate a fost ocărât de altul în schit, iar el a venit la avva Sisoe și i-a zis: „Frate, m-a necăjit cutare și vreau să mă răzbun.” Bătrânul îl ruga să lase lucrul în seama lui Dumnezeu. „Nu mă voi liniști, a zis fratele, până nu mă voi răzbuna.” Atunci avva a zis: „Să ne rugăm”, și, ridicându-și mâinile, a grăit: „Dumnezeule, nu mai avem trebuință de Tine să porți grijă de noi, căci noi înșine ne răzbunăm.” Auzind, fratele a căzut la picioarele lui, cerându-și iertare, și s-a împăcat cu vrăjmașul.

L-au întrebat pe avva Antonie: „Ce lucru este atât de mare, încât cel ce-l face place lui Dumnezeu?” Iar el a răspuns: „Cea mai mare ispravă a omului este să-și pună greșeala asupra sa înaintea lui Dumnezeu și să se aștepte la ispită până la cea din urmă suflare.” Cine nu-și învinovățește pe altul, ci pe sine, acela stă bine înaintea Domnului.

Un frate l-a întrebat pe avva Macarie: „Cum să mă mântuiesc?” Iar bătrânul i-a zis: „Fugi, taci și te roagă neîncetat.” Puține cuvinte, dar ele cuprind toată calea: depărtarea de deșertăciuni, păzirea limbii și rugăciunea neîntreruptă a inimii către Dumnezeu.

Se spunea despre avva Pimen că zicea: „Răutatea nicidecum nu strică răutatea. Deci, dacă îți face cineva rău, fă-i tu bine, ca prin fapta bună să-i strici răutatea.” Căci numai binele biruiește răul, iar sufletul care iartă se face părtaș bunătății lui Dumnezeu.

Un tânăr și-a cerut partea de avere de la tatăl său și a plecat departe, unde a risipit totul în desfrânări. Când l-a lovit foametea, s-a văzut păscând porcii și flămânzind după roșcovele lor. Atunci și-a venit în fire și a zis: „Mă voi ridica și mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta.” Iar tatăl, văzându-l de departe, i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. A poruncit apoi să i se aducă haina cea dintâi și au început să se veselească. Așa se bucură cerul de un păcătos care se întoarce.

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon și a căzut între tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au bătut și l-au lăsat abia viu. Un preot a trecut pe alături și l-a ocolit; la fel și un levit. Dar un samarinean, om disprețuit de iudei, văzându-l, i s-a făcut milă. I-a legat rănile turnând untdelemn și vin, l-a urcat pe dobitocul său și l-a dus la o casă de oaspeți, plătind pentru îngrijirea lui. Aproapele nu este cel de un neam cu tine, ci acela căruia îi faci milă.

Doi oameni s-au suit la templu să se roage: un fariseu și un vameș. Fariseul, stând drept, se ruga în sine: „Îți mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, sau ca acest vameș.” Iar vameșul, stând departe, nici ochii nu voia să-și ridice la cer, ci își bătea pieptul zicând: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului.” Vă spun că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa lui decât celălalt, căci cel ce se înalță se va smeri, iar cel ce se smerește se va înălța.

Un stăpân, plecând în călătorie, a dat slugilor sale talanți: unuia cinci, altuia doi, altuia unul. Cel cu cinci a lucrat și a câștigat alți cinci, iar cel cu doi, alți doi. Dar cel cu un talant l-a îngropat în pământ, de frică. La întoarcere, stăpânul i-a lăudat pe cei dintâi: „Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune.” Iar celui ce își ascunsese darul i l-a luat. Nimeni să nu-și îngroape darul primit, ci să-l înmulțească prin osteneală.

Care om, având o sută de oi și pierzând una, nu le lasă pe cele nouăzeci și nouă și se duce după cea pierdută, până o găsește? Iar când o găsește, o pune pe umeri bucurându-se și, venind acasă, cheamă prietenii, zicând: „Bucurați-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută.” Așa, vă spun, va fi mai multă bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care n-au nevoie de pocăință.

Un împărat a voit să facă socoteala cu slugile sale. I s-a adus unul dator cu zece mii de talanți, iar neavând cu ce plăti, stăpânul a poruncit să fie vândut cu tot ce avea. Sluga a căzut la picioarele lui rugându-se, și stăpânul, milostivindu-se, i-a iertat toată datoria. Dar acea slugă, ieșind, a găsit pe unul care îi era dator cu o sută de dinari și, apucându-l de gât, îl silea să plătească, apoi l-a aruncat în temniță. Aflând, stăpânul l-a chemat: „Slugă vicleană, nu se cuvenea oare să ai și tu milă de cel împreună-slugă cu tine, precum am avut eu milă de tine?” Așa vă va face și vouă Tatăl ceresc, dacă nu veți ierta din inimă fiecare fratelui său.

Un frate a greșit, iar în mănăstire s-a strâns soborul să-l judece și a fost chemat avva Moise. El a venit purtând în spate o coșarcă spartă, plină de nisip, care se scurgea pe cale în urma lui. Când l-au întrebat ce înseamnă aceasta, a răspuns: „Păcatele mele curg în urma mea și eu nu le văd, iar astăzi am venit să judec greșelile altuia.” Auzind, frații l-au iertat pe cel greșit. Cine își vede propriile păcate nu mai are vreme să le vadă pe ale altuia.

Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Ce este smerenia?” Bătrânul a răspuns: „Smerenia este să faci bine celor ce îți fac rău.” Fratele a zis: „Iar dacă nu ajung la această măsură?” Bătrânul i-a spus: „Atunci fugi și taci.” Cel ce nu poate încă să răsplătească răul cu bine, măcar să nu răsplătească răul cu rău.

Un tânăr a venit la un bătrân sihastru și i-a spus cu mândrie toate nevoințele sale: posturile, privegherile, rugăciunile cele multe. Bătrânul a tăcut, apoi l-a întrebat: „Iar dacă cineva te ocărăște, poți să rabzi fără tulburare?” Tânărul a mărturisit că nu poate. Atunci bătrânul i-a zis: „Toate ostenelile tale sunt ca o casă zidită fără temelie. Începe de la a răbda pe fratele tău, căci fără smerenie nimic nu folosește.”

Se spunea despre un avvă că, ori de câte ori era ocărât sau nedreptățit, mergea în chilie și se ruga pentru cel ce-l supărase, zicând: „Doamne, iartă-l, căci prin el mi-ai arătat unde încă nu am ajuns cu răbdarea.” Frații se minunau că nu se mânia niciodată. El le răspundea: „De ce m-aș mânia pe doctorul care îmi arată rana?” Ocara răbdată cu blândețe este doctorie pentru suflet.

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe: „Am căzut, părinte; ce să fac?” Bătrânul a zis: „Scoală-te.” Fratele a răspuns: „M-am sculat și iarăși am căzut.” Bătrânul i-a zis: „Scoală-te din nou.” Iar fratele: „Până când?” Bătrânul a răspuns: „Până ce te va găsi moartea, sau în cădere, sau în ridicare.” Nu căderea te osândește, ci deznădejdea de a te mai ridica.

Doi frați locuiau împreună de mulți ani și niciodată nu se certaseră. Unul i-a zis celuilalt: „Hai să ne certăm măcar o dată, cum fac ceilalți oameni.” Celălalt a răspuns: „Nu știu cum se face o ceartă.” Primul a zis: „Iată, pun o cărămidă la mijloc și spun: este a mea; iar tu să zici: ba este a mea.” Așa au făcut. Când primul a zis: „Este a mea”, celălalt a răspuns: „A ta este, ia-o.” Și n-au izbutit să se certe, căci unde este smerenie, cearta nu află loc.

Un pustnic vestit a fost cercetat de gândul că a ajuns la măsură înaltă. Dumnezeu i-a descoperit că nu ajunsese încă la măsura unui cizmar din cetate. Mergând la el, l-a întrebat cum viețuiește. Cizmarul, cu simplitate, i-a spus: „Muncesc, dau săracilor o parte, iar la fiecare om ce-l întâlnesc mă gândesc că el se va mântui și numai eu voi fi osândit.” Pustnicul a înțeles că această smerită gândire îl întrecea pe toate nevoințele lui.

Un frate a fost prins într-o greșeală și a fost adus la judecata soborului. Un bătrân, în loc să-l osândească, a zis: „Cum să judec eu, care în fiecare zi greșesc și cer milă de la Dumnezeu?” Și, tăcând, a plâns pentru sine. Fratele cel căzut, văzând lacrimile lui, s-a umilit și el și s-a pocăit din inimă. Mai mult îndreaptă o lacrimă de milă decât o mie de mustrări.

Un frate l-a rugat pe avva Pimen: „De voi vedea pe fratele meu greșind, se cuvine să-l ascund?” Bătrânul a răspuns: „În ceasul în care acoperim greșeala fratelui, și Dumnezeu acoperă greșelile noastre; iar în ceasul în care o vădim, și Dumnezeu le vădește pe ale noastre.” Cu ce măsură măsurăm aproapelui, cu aceea ni se măsoară și nouă.

Un bătrân avea un ucenic pe care îl vedea leneș și nepăsător, dar nu-l mustra niciodată cu asprime. Frații se mirau. Bătrânul le-a spus: „Am aflat un mărgăritar în noroi; oare să-l arunc pentru noroiul de pe el? Îl spăl cu răbdare până se arată frumusețea lui.” Iar ucenicul, văzând atâta îndelungă-răbdare, s-a schimbat și s-a făcut sârguincios. Blândețea îndreaptă acolo unde asprimea sfărâmă.

Un om bogat s-a dus la un bătrân și s-a lăudat că postește mult și dă milostenie. Bătrânul l-a întrebat: „Când postești, aștepți laudă de la oameni?” Omul a tăcut. „Când dai milostenie, o faci ca să te vadă lumea?” Omul iar a tăcut. Atunci bătrânul i-a zis: „Fapta bună făcută pentru slava deșartă este ca banul aruncat într-o pungă găurită: cade și se pierde. Fă binele în ascuns, și Tatăl care vede în ascuns îți va răsplăti.”

O văduvă săracă a venit la vistieria templului și a pus doi bănuți, tot ce avea. Bogații puneau din prisosul lor sume mari. Mântuitorul, privind, a zis: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toți, căci toți din prisosul lor au pus, iar ea, din sărăcia ei, a pus tot ce avea.” Nu mărimea darului cântărește Dumnezeu, ci dragostea cu care este dat.

Un frate a greșit greu și, rușinat, voia să părăsească mănăstirea de deznădejde. Avva Pimen l-a chemat și i-a spus: „Un om avea o casă și, când s-a stricat o cărămidă, n-a dărâmat toată casa, ci a pus alta în loc. Așa și tu: nu-ți surpa toată osteneala pentru o cădere, ci ridică-te și zidește la loc.” Fratele s-a mângâiat și a rămas, biruind deznădejdea prin nădejde.

Un ucenic l-a întrebat pe bătrân: „De ce, deși mă rog și postesc, inima mi-a rămas împietrită?” Bătrânul l-a dus la un izvor și i-a arătat o piatră scobită de picurii apei. „Vezi? Nici un strop n-a spart piatra, dar toți împreună, cu răbdare, au săpat-o. Așa și pocăința: nu o zi, ci osteneala statornică înmoaie inima cea de piatră.” Puțin câte puțin, cu răbdare, se face lucrul cel mare.

Un frate a venit la avva Macarie și l-a întrebat cum să se mântuiască. Bătrânul i-a zis: „Du-te la mormintele din cetate și ocărăște-i pe cei morți.” Fratele s-a dus, i-a ocărât și s-a întors. „Ți-au răspuns ceva?” „Nimic.” „Acum du-te și laudă-i.” Fratele s-a dus, i-a lăudat și s-a întors. „Ți-au răspuns?” „Nimic.” Atunci bătrânul i-a zis: „Fă-te și tu ca aceștia morți față de ocări și de laude, și te vei mântui.” Cel mort pentru slava deșartă a aflat pacea.