Credință

Un pustnic vestit a fost cercetat de gândul că a ajuns la măsură înaltă. Dumnezeu i-a descoperit că nu ajunsese încă la măsura unui cizmar din cetate. Mergând la el, l-a întrebat cum viețuiește. Cizmarul, cu simplitate, i-a spus: „Muncesc, dau săracilor o parte, iar la fiecare om ce-l întâlnesc mă gândesc că el se va mântui și numai eu voi fi osândit.” Pustnicul a înțeles că această smerită gândire îl întrecea pe toate nevoințele lui.

Un frate a fost prins într-o greșeală și a fost adus la judecata soborului. Un bătrân, în loc să-l osândească, a zis: „Cum să judec eu, care în fiecare zi greșesc și cer milă de la Dumnezeu?” Și, tăcând, a plâns pentru sine. Fratele cel căzut, văzând lacrimile lui, s-a umilit și el și s-a pocăit din inimă. Mai mult îndreaptă o lacrimă de milă decât o mie de mustrări.

Un frate l-a rugat pe avva Pimen: „De voi vedea pe fratele meu greșind, se cuvine să-l ascund?” Bătrânul a răspuns: „În ceasul în care acoperim greșeala fratelui, și Dumnezeu acoperă greșelile noastre; iar în ceasul în care o vădim, și Dumnezeu le vădește pe ale noastre.” Cu ce măsură măsurăm aproapelui, cu aceea ni se măsoară și nouă.

Un bătrân avea un ucenic pe care îl vedea leneș și nepăsător, dar nu-l mustra niciodată cu asprime. Frații se mirau. Bătrânul le-a spus: „Am aflat un mărgăritar în noroi; oare să-l arunc pentru noroiul de pe el? Îl spăl cu răbdare până se arată frumusețea lui.” Iar ucenicul, văzând atâta îndelungă-răbdare, s-a schimbat și s-a făcut sârguincios. Blândețea îndreaptă acolo unde asprimea sfărâmă.

Un om bogat s-a dus la un bătrân și s-a lăudat că postește mult și dă milostenie. Bătrânul l-a întrebat: „Când postești, aștepți laudă de la oameni?” Omul a tăcut. „Când dai milostenie, o faci ca să te vadă lumea?” Omul iar a tăcut. Atunci bătrânul i-a zis: „Fapta bună făcută pentru slava deșartă este ca banul aruncat într-o pungă găurită: cade și se pierde. Fă binele în ascuns, și Tatăl care vede în ascuns îți va răsplăti.”

O văduvă săracă a venit la vistieria templului și a pus doi bănuți, tot ce avea. Bogații puneau din prisosul lor sume mari. Mântuitorul, privind, a zis: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toți, căci toți din prisosul lor au pus, iar ea, din sărăcia ei, a pus tot ce avea.” Nu mărimea darului cântărește Dumnezeu, ci dragostea cu care este dat.

Un frate a greșit greu și, rușinat, voia să părăsească mănăstirea de deznădejde. Avva Pimen l-a chemat și i-a spus: „Un om avea o casă și, când s-a stricat o cărămidă, n-a dărâmat toată casa, ci a pus alta în loc. Așa și tu: nu-ți surpa toată osteneala pentru o cădere, ci ridică-te și zidește la loc.” Fratele s-a mângâiat și a rămas, biruind deznădejdea prin nădejde.

Un ucenic l-a întrebat pe bătrân: „De ce, deși mă rog și postesc, inima mi-a rămas împietrită?” Bătrânul l-a dus la un izvor și i-a arătat o piatră scobită de picurii apei. „Vezi? Nici un strop n-a spart piatra, dar toți împreună, cu răbdare, au săpat-o. Așa și pocăința: nu o zi, ci osteneala statornică înmoaie inima cea de piatră.” Puțin câte puțin, cu răbdare, se face lucrul cel mare.

Un frate a venit la avva Macarie și l-a întrebat cum să se mântuiască. Bătrânul i-a zis: „Du-te la mormintele din cetate și ocărăște-i pe cei morți.” Fratele s-a dus, i-a ocărât și s-a întors. „Ți-au răspuns ceva?” „Nimic.” „Acum du-te și laudă-i.” Fratele s-a dus, i-a lăudat și s-a întors. „Ți-au răspuns?” „Nimic.” Atunci bătrânul i-a zis: „Fă-te și tu ca aceștia morți față de ocări și de laude, și te vei mântui.” Cel mort pentru slava deșartă a aflat pacea.

Un bătrân a văzut în vedenie trei călugări la marginea mării. Unuia i s-a zis: „Ia lopata și cheia și scapă-i pe cei ce se îneacă.” Altuia: „Întoarce-te și mângâie-i pe cei ce plâng.” Iar celui de-al treilea, care ședea în liniște și smerenie, i s-a zis că întrece pe amândoi. Căci cel dintâi lucra, al doilea slujea, dar al treilea, prin rugăciune smerită și inimă zdrobită, îi ținea pe toți. Rugăciunea smerită este mai tare decât multa lucrare.

Un tânăr mândru de învățătura sa a venit la un bătrân neștiutor de carte și a început să-i vorbească despre lucruri înalte. Bătrânul asculta tăcut. La sfârșit tânărul l-a întrebat: „Nu ai nimic de zis?” Bătrânul a răspuns: „Câtă vreme vorbeai, vasul tău era plin și nu mai încăpea nimic. Golește-te de tine prin smerenie, și atunci vei putea primi.” Cunoștința umflă, dar smerenia face loc înțelepciunii.

Un frate purta pică altuia și nu voia să-l ierte. Bătrânul l-a chemat și i-a spus: „Când te rogi zicând «și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri», ce ceri de la Dumnezeu?” Fratele a tăcut, înțelegând că el însuși își rostea osânda. A doua zi s-a dus și s-a împăcat cu fratele său. Cel ce nu iartă își încuie singur ușa milei lui Dumnezeu.

Doi frați au fost prădați de tâlhari, care le-au luat tot din chilie. Unul a alergat după ei plângând nu de pagubă, ci strigând: „Fraților, ați uitat aceasta!” și le-a dat un lucru rămas neluat. Tâlharii, uimiți de blândețea lui, s-au căit, au adus înapoi tot ce furaseră și s-au făcut ei înșiși monahi. Blândețea nesilită biruie acolo unde răzbunarea doar aprinde răul.

Un frate l-a întrebat pe avva Antonie: „Ce să păzesc ca să plac lui Dumnezeu?” Bătrânul a răspuns: „Oriunde vei merge, să ai pe Dumnezeu înaintea ochilor; orice vei face, să ai mărturia Sfintelor Scripturi; și în orice loc vei ședea, să nu te miști degrabă. Pe aceste trei păzește-le.” Frica de Dumnezeu, cuvântul cel scris și statornicia țin sufletul pe calea mântuirii.

Nimic nu ne face atât de puternici înaintea lui Dumnezeu ca nădejdea în El.

Credința este calea prin care sufletul se apropie de Dumnezeu.

Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul nostru până ce nu se odihnește întru Tine.

Credința este viața inimii.

Rugăciunea este respirația sufletului; rugăciunea este hrana noastră duhovnicească.

Când ești bolnav, gândește-te că prin boală te curățește Domnul, ca aurul în cuptor.

Am iubit chiar și suferința, pentru că prin ea am aflat pe Dumnezeu.

Fii mulțumitor lui Dumnezeu pentru toate, și în necazuri, și în bucurii.

Când te rogi, Dumnezeu te ascultă; când citești Scriptura, Dumnezeu îți vorbește.

Cunoașterea lui Dumnezeu vine prin rugăciune, iar rugăciunea se învață prin pocăință.

Iubirea nu poate suferi pierderea niciunui om, și de aceea se roagă pentru toți.

Credința nu se ceartă, credința se trăiește.

Adevărata credință se cunoaște în vremea încercărilor.

Necazul cel mai mare este să nu ai necazuri, căci atunci uiți de Dumnezeu.

Mânca-v-ar raiul să vă mănânce!

Pocăința este ușa prin care intri din nou în casa Tatălui.