Artă

Știai că Mona Lisa nu a fost mereu adăpostită într-o vitrină blindată? Faima ei uriașă s-a aprins abia după 21 august 1911, când un fost angajat al muzeului, italianul Vincenzo Peruggia, a scos tabloul de pe perete și l-a ascuns sub haină. Vreme de doi ani pânza a lipsit, iar ziarele din întreaga lume au transformat-o într-o legendă; a fost regăsită la Florența, când hoțul a încercat să o vândă unui negustor de artă.

Știai că faimoasa „Cină cea de Taină” a lui Leonardo a început să se degradeze încă din timpul vieții pictorului? El nu a folosit tehnica frescei umede, ci a pictat pe zid uscat cu tempera și ulei, o metodă care i-a îngăduit să lucreze încet, dar care s-a dovedit fragilă. Peste secole, lucrarea a suferit numeroase restaurări, iar în al Doilea Război Mondial o bombă a lovit mănăstirea Santa Maria delle Grazie, însă peretele cu pictura, sprijinit cu saci de nisip, a scăpat neatins.

Știai că Michelangelo a pictat tavanul Capelei Sixtine în picioare, nu culcat pe spate, cum spune legenda? Timp de aproximativ patru ani (1508–1512) a lucrat cocoțat pe o schelărie proiectată chiar de el, cu capul dat mult pe spate. În versuri trimise unui prieten, se plângea că barba i s-a răsucit spre cer și că vopseaua îi picura pe față, iar spatele i s-a chinuit atât de tare încât spunea că devenise „ca un arc sirian”.

Știai că statuia „David” a lui Michelangelo a fost cioplită dintr-un bloc de marmură pe care alți sculptori îl abandonaseră? Piatra, poreclită „Uriașul”, zăcuse ani buni în curtea catedralei din Florența, considerată defectă și prea îngustă. Michelangelo a preluat-o la doar 26 de ani și a scos din ea o statuie înaltă de peste cinci metri, dăltuind un David tânăr, încordat, în clipa de dinaintea luptei cu Goliat.

Știai că „Noaptea înstelată” a fost pictată de Vincent van Gogh dintr-o cameră de sanatoriu? În anul 1889 se internase de bunăvoie la ospiciul Saint-Paul-de-Mausole, lângă Saint-Rémy, iar priveliștea cerului o zărea pe fereastra chiliei sale, în zori. Cerul vălurit, cu stele ce se rotesc ca niște vârtejuri, nu era însă ceea ce vedea aievea: satul de dedesubt și chiparosul înalt le-a adăugat din amintire și din închipuire.

Știai că despre „Fata cu cercel de perlă” nu se știe cu adevărat cine e femeia din tablou? Johannes Vermeer nu a lăsat nici nume, nici însemnări, iar lucrarea nu este un portret obișnuit, ci ceea ce olandezii numeau un „tronie” — un studiu de chip și de expresie, nu imaginea unei persoane anume. Chiar și celebrul cercel a fost pus la îndoială: unii cercetători cred că strălucirea lui e prea mare pentru o perlă adevărată și că ar putea fi doar sticlă lustruită.

Știai că „Nașterea lui Venus” a lui Sandro Botticelli a fost pictată pe pânză, nu pe lemn, cum se obișnuia la Florența acelei vremi? Artistul a folosit tempera pe o țesătură, iar pentru a-i da ușurință și luminozitate se crede că a amestecat în culori chiar și gălbenuș, obținând acele carnații palide și diafane. Se spune totodată că Botticelli a aplicat un strat subțire de alb peste anumite zone pentru a le proteja, un procedeu neobișnuit pentru epocă.

Știai că imensa pânză „Guernica” a lui Pablo Picasso este pictată doar în alb, negru și tonuri de gri? Artistul a renunțat cu bună știință la culoare pentru a reda oroarea bombardării orașului bască Guernica din 1937, dându-i lucrării aerul sec al unei fotografii de ziar. Picasso a cerut ca tabloul să nu se întoarcă în Spania cât timp aceasta nu va fi liberă; abia în 1981, după moartea lui Franco, opera a ajuns în cele din urmă la Madrid.

Știai că în „Sărutul” lui Gustav Klimt strălucirea aurie nu este doar o iluzie de culoare, ci foiță de aur adevărat? Klimt, fiul unui gravor în aur, a acoperit pânza cu foițe de aur și de argint, în ceea ce a rămas cunoscut drept „perioada sa de aur”. Cei doi îndrăgostiți, îngenuncheați pe marginea unei pajiști înflorite, par învăluiți într-o mantie de lumină care i-a făcut tabloul una dintre cele mai iubite imagini ale iubirii.

Știai că „Gânditorul” lui Auguste Rodin nu a fost gândit la început ca operă de sine stătătoare? Figura a fost concepută pentru monumentala „Poartă a Iadului”, inspirată de „Infernul” lui Dante, unde omul așezat, adâncit în cuget, veghea de sus asupra osândiților. Abia mai târziu a fost mărită și turnată separat, iar astăzi există numeroase exemplare originale din bronz, răspândite prin muzee din întreaga lume.

Știai că faimoasa „Venus din Milo” a fost descoperită de un țăran pe insula grecească Milos, în anul 1820? Statuia de marmură, atribuită sculptorului Alexandros din Antiohia, o înfățișează probabil pe zeița Afrodita și datează din perioada elenistică. Nimeni nu știe cu adevărat cum arătau brațele ei pierdute: ipotezele spun că ținea un măr, o oglindă sau un scut, dar niciuna nu a putut fi vreodată dovedită.

Știai că în tabloul „Las Meninas” pictorul Diego Velázquez s-a zugrăvit chiar pe sine, cu paleta și penelul în mână, în fața unei pânze uriașe? Privitorul stă parcă în locul regelui și al reginei Spaniei, care se ivesc doar ca o palidă reflexie într-o oglindă din fundul încăperii. Prin acest joc de priviri și oglinzi, Velázquez a răsturnat regulile portretului de curte, făcând din spectator însuși parte a scenei.

Știai că există nu una, ci mai multe versiuni ale „Țipătului” lui Edvard Munch? Artistul norvegian a realizat lucrarea în ulei, tempera, pastel și în gravuri litografiate. Munch a mărturisit că ideea i-a venit într-o seară, pe când se plimba și cerul s-a înroșit ca sângele, iar el a simțit „un țipăt nesfârșit trecând prin natură”; unii cercetători au legat acel cer aprins de cenușa vulcanului Krakatoa, ce colorase apusurile din acei ani.

Știai că „Coloana fără sfârșit” de la Târgu-Jiu, ridicată de Constantin Brâncuși în 1938, are un miez de metal ascuns în inima ei? Sub romburile de fontă turnată se află un stâlp de oțel care susține întreaga structură înaltă de aproape 30 de metri. Coloana face parte dintr-un ansamblu monumental închinat eroilor români din Primul Război Mondial, alături de Masa Tăcerii și de Poarta Sărutului, gândite pe o singură axă simbolică.

Știai că Brâncuși a cizelat „Domnișoara Pogany” în multe variante, timp de aproape două decenii? Inspirată de pictorița maghiară Margit Pogány, pe care o cunoscuse la Paris, lucrarea a fost reluată din nou și din nou, în marmură și în bronz, ochii mari și mâinile împreunate topindu-se cu fiecare versiune în forme tot mai pure. Când a fost expusă la New York, în 1913, criticii au batjocorit-o, numind-o „un ou”, însă azi e una dintre cele mai iubite sculpturi ale sale.

Știai că salvadorianul Salvador Dalí a poreclit girafa în flăcări „monstrul apocaliptic masculin” al vremurilor sale? Imaginea animalului cu spinarea cuprinsă de foc revine în mai multe dintre tablourile sale de la sfârșitul anilor 1930, ca semn de război și de prăbușire ce se apropia peste Europa. În aceeași lucrare, femeile cu sertare deschise în trup trimit la ideile lui Freud despre tainele ascunse ale sufletului omenesc.

Fresca exterioară a mănăstirii Voroneț, ctitorită de Ștefan cel Mare în 1488, a dat lumii o culoare cu nume propriu: „albastrul de Voroneț”. Pe imensa scenă a Judecății de Apoi, acest albastru profund a rezistat mai bine de cinci veacuri sub ploi, ninsori și geruri bucovinene. Rețeta exactă a pigmentului a rămas multă vreme un mister discutat de specialiști.

Basilica Sagrada Família din Barcelona, începută în 1882 și preluată de Antoni Gaudí în 1883, este încă neterminată după mai bine de 140 de ani. Gaudí, care știa că nu va apuca sfârșitul lucrării, ar fi spus că „nu se grăbește, fiindcă meșterul său, Dumnezeu, nu este grăbit”. Turnul central, închinat lui Iisus Hristos, este proiectat să facă din ea cea mai înaltă biserică din lume.

Domul din Florența, catedrala Santa Maria del Fiore, a rămas fără acoperiș peste golul uriaș al altarului vreme de decenii, fiindcă nimeni nu știa să ridice o cupolă atât de mare. Filippo Brunelleschi a rezolvat problema în secolul al XV-lea zidind cupola din două învelișuri, cu cărămizi așezate în spic de pește, fără o schelă centrală de sprijin. Este și astăzi cea mai mare cupolă din zidărie construită vreodată.

Când a fost sfințită în anul 537 la Constantinopol, biserica Sfânta Sofia a lăsat privitorii fără grai prin cupola sa uriașă, ce părea, după cuvintele contemporanilor, „suspendată din cer cu un lanț de aur”. Iluzia era dată de coroana de ferestre de la baza cupolei, prin care lumina năvălea și făcea ca greutatea zidului să pară că dispare. Împăratul Iustinian ar fi exclamat la intrare: „Solomoane, te-am întrecut!”.

Ultramarinul, cel mai prețuit albastru al vechilor pictori, se obținea măcinând piatra semiprețioasă lapis lazuli, adusă din munții îndepărtați ai Afganistanului. Fiind mai scump decât aurul, era rezervat celor mai sfinte veșminte, mai ales mantiei Maicii Domnului. În contracte se preciza uneori anume câți florini se cheltuiesc pe acest albastru, ca pe un material de mare preț.

Sfumato este tehnica prin care Leonardo da Vinci topea contururile în umbre fine, fără linii tăioase, astfel încât trecerile să pară „ca fumul”. Chipul Giocondei își datorează surâsul enigmatic tocmai acestor voaluri de culoare aplicate în straturi subțiri, unele aproape transparente. Leonardo însuși descria efectul ca o trecere „fără linii și fără margini, în felul fumului”.

În pictura al fresco, culorile se așază pe tencuiala încă udă, iar când varul se usucă, ele se leagă de perete devenind parte din zid. Meșterul lucra numai porțiunea de tencuială pe care o putea acoperi într-o singură zi, numită giornata, fiindcă greșeala nu se putea corecta după uscare. De aceea frescele bune cereau mână sigură și socoteală bine gândită dinainte.

Bisericile pictate din nordul Moldovei, precum Voroneț, Humor, Moldovița, Sucevița și Arbore, sunt neobișnuite prin faptul că poartă fresce nu doar înăuntru, ci pe toți pereții exteriori. Ele au fost gândite ca o „Biblie a celor neștiutori de carte”, unde țăranul putea citi în icoane istoria mântuirii. Câteva dintre ele sunt înscrise în patrimoniul mondial UNESCO.

În icoana bizantină, liniile nu fug spre un punct îndepărtat, ca în pictura obișnuită, ci par a se deschide spre privitor, într-o „perspectivă inversă”. Astfel, nu omul privește icoana, ci sfântul din icoană privește lumea, iar spațiul se organizează în jurul celui care se roagă. Această alegere nu este stângăcie, ci teologie făcută în culoare.

Fondul de aur al mozaicurilor bizantine se făcea din mici cuburi de sticlă, tesserele, în care era prinsă o foiță subțire de aur veritabil între două straturi de sticlă. Meșterii le înclinau ușor, fiecare la alt unghi, ca lumina candelelor să se frângă și peretele întreg să pară că strălucește dinlăuntru. Acest aur nu voia să imite ziua, ci lumina necreată a Împărăției cerurilor.

În marile catedrale gotice, precum Notre-Dame de Paris sau Chartres, ferestrele nu erau simple deschideri, ci uriașe icoane de sticlă colorată prin care lumina soarelui pătrundea prefăcută în culoare. Rozeta, fereastra rotundă de deasupra intrării, ajungea la mai bine de zece metri în diametru. Se spunea că lumina trecută prin vitraliu este chip al luminii dumnezeiești care intră în lume fără s-o strice, precum trece raza prin sticlă.

Din carierele de la Carrara, în Toscana, se scoate de peste două mii de ani o marmură albă și fină, folosită încă din vremea Romei antice. Din ea a cioplit Michelangelo Davidul și Pietà, alegând el însuși blocurile la fața locului, fiindcă spunea că statuia se află deja ascunsă în piatră și el doar înlătură prisosul. Aceleași cariere lucrează și astăzi.

Clarobscurul, jocul puternic dintre lumină și întuneric, a fost dus la desăvârșire de Caravaggio, care își scotea sfinții din beznă cu o rază tăioasă, ca dintr-un reflector. Contrastul dramatic, numit uneori tenebrism, dădea scenelor sacre o forță aproape teatrală. Sub această lumină aspră, un vameș ori un pescar căpăta măreția unei descoperiri lăuntrice.

Înainte de răspândirea picturii în ulei, maeștrii lucrau în tempera, amestecând pigmenții cu gălbenuș de ou care lega culoarea de lemn. Tempera se usca repede și dădea tonuri limpezi, luminoase, dar cerea așezarea culorii în trăsături mărunte, așezate una lângă alta. Icoanele pe lemn se pictează și astăzi în această tehnică veche.