Artă

În „Iepurele tânăr”, Dürer a combinat acuarela transparentă cu guașa opacă, folosind pensule fine pentru a sugera direcția și lungimea firelor de blană. Peste stratul de bază a adăugat tușe albe subțiri pentru a reda lumina alunecând pe spinarea animalului. Rezultatul este o iluzie tactilă a blănii care încă uimește privitorii după cinci secole.

Pe multe dintre acuarelele și desenele sale, Dürer și-a pus celebrul monogram cu litera A cuprinzând un D mai mic dedesubt. Pe „Iepurele tânăr” apare acest monogram însoțit de data 1502. Semnătura sa a devenit atât de prețuită, încât a fost adăugată ulterior, în mod fals, pe lucrări care nu-i aparțineau.

O bună parte dintre cele mai celebre acuarele ale lui Dürer, între care „Iepurele tânăr” și „Bucata mare de iarbă”, se află astăzi în colecția Albertina din Viena. Datorită fragilității pigmenților și sensibilității hârtiei la lumină, aceste foi sunt expuse publicului doar rareori și pentru perioade scurte. În restul timpului sunt păstrate ferite de lumină, în depozite cu climat controlat.

În „Bucata mare de iarbă”, Dürer a ales un punct de vedere jos, ca și cum privitorul ar sta întins pe pământ, cu ochii la nivelul rădăcinilor. Această perspectivă neobișnuită pentru epocă transformă firele de iarbă obișnuite într-o adevărată pădure în miniatură. Este un exemplu timpuriu de atenție profundă acordată naturii mărunte, adesea trecute cu vederea.

Dürer nu se mulțumea să copieze natura, ci o studia ca un om de știință: măsura proporții, observa lumina și nota specii cu exactitate. Acuarelele sale botanice și zoologice îmbină rigoarea observației cu emoția artistică, anticipând ilustrația științifică de mai târziu. Pentru el, a privi atent lumea era o formă de cunoaștere și de rugăciune.

Acuarela cunoscută drept „Cariera de piatră” (Steinbruch) este unul dintre studiile lui Dürer în care artistul redă straturile de rocă și jocul de lumini și umbre asupra pietrei. Aceste studii de teren arată interesul său pentru textura și structura materiei naturale. Ele sunt printre puținele peisaje din epocă centrate pe un motiv atât de „nepictural”.

În jurnalul călătoriei sale în Țările de Jos (1520-1521), Dürer notează cu grijă cheltuielile și darurile, dovadă a prețuirii operelor sale pe hârtie. Deși multe însemnări privesc gravuri, ele arată cât de mult circulau și erau schimbate lucrările sale mici pe hârtie. Acest jurnal rămâne o sursă rară despre viața economică a unui artist din Renaștere.

Căci, cu adevărat, arta este ascunsă în natură; cine o poate scoate de acolo, acela o are.

Cu cât mai exact se potrivește o lucrare cu viața, cu atât mai bună apare ea.

Se spune că Turner cerea uneori ca fereastra atelierului să fie luminată în așa fel încât culorile să pară aproape topite în ceață. Obsesia lui pentru lumină era atât de mare încât contemporanii îl porecliseră „pictorul luminii”. Acuarela era mediul în care putea prinde cel mai repede o strălucire de moment, înainte ca ea să dispară.

Joseph Mallord William Turner a lăsat prin testament întreaga sa operă rămasă în atelier națiunii britanice, așa-numitul „Turner Bequest”. Printre miile de foi se aflau aproape 30.000 de lucrări pe hârtie, în mare parte acuarele și schițe. Astăzi ele sunt păstrate în principal la Tate, în Marea Britanie.

Turner obișnuia să lucreze în serie pe hârtie umezită dinainte, pictând mai multe acuarele în paralel pentru a prinde efecte atmosferice asemănătoare. Contemporanii povesteau că le începea toate deodată, ca și cum ar fi „udat vremea” pe hârtie. Aceste foi de studiu se numesc adesea „color beginnings”, adică începuturi de culoare.

Pentru a reda strălucirea cerului și a apei, Turner îndepărta pigmentul deja uscat prin răzuire și frecare, lăsând albul hârtiei să scânteieze ca lumina propriu-zisă. Se povestește că folosea unghia, lama și chiar degetul umezit. În acuarelă, albul cel mai luminos nu este o culoare, ci hârtia lăsată neatinsă.

În tinerețe, Turner a lucrat alături de prietenul său Thomas Girtin, colorând gravuri și copiind acuarele în casa doctorului Thomas Monro. Girtin a murit tânăr, la doar 27 de ani, iar despre el Turner ar fi spus cuvinte de mare prețuire. Amândoi au ajutat la transformarea acuarelei dintr-o simplă „schiță colorată” într-o artă de sine stătătoare.

Turner a călătorit în repetate rânduri pe continent, umplând caiete de schițe cu acuarele rapide din Elveția, Italia și de-a lungul Rinului. Micuțele carnete îi încăpeau în buzunar, iar el nota culoarea cerului aproape ca un jurnal de vreme. Multe tablouri mari din atelier s-au născut, ani mai târziu, din aceste însemnări de călătorie.

Venezia l-a fascinat pe Turner ca niciun alt oraș, iar acuarelele sale de acolo par făcute aproape numai din lumină și abur. Contururile clădirilor se dizolvă în reflexii pe lagună, ca și cum piatra ar fi devenit ceață colorată. Aceste foi sunt printre cele mai iubite din întreaga sa operă pe hârtie.

În acuarelele lui Turner, cerul ocupă adesea cea mai mare parte a foii, iar pământul se reduce la o fâșie subțire la bază. Această alegere transformă atmosfera în adevăratul subiect al lucrării. Norii, ceața și soarele devin personaje, nu simplu fundal.

Turner a folosit gume și hârtii pregătite pentru a rezerva zonele de lumină, dar și tehnica de a „ridica” pigmentul cu o cârpă sau un burete umed. Astfel putea scoate din cerul deja pictat un soare orbitor sau o rază de lumină. În acuarelă, a scoate culoare poate fi la fel de important ca a o pune.

Multe dintre acuarelele lui Turner au fost create ca modele pentru gravuri destinate publicării, de pildă în seria „Picturesque Views in England and Wales”. Gravorii traduceau culoarea și lumina în linii și tonuri de cerneală. Astfel, atmosfera pictată de Turner ajungea în case din toată Anglia, sub formă tipărită.

Fiind lucrări pe hârtie și sensibile la lumină, multe acuarele ale lui Turner sunt expuse doar pentru perioade limitate, apoi lăsate să se „odihnească” în depozit. Expunerea prelungită poate estompa pigmenții delicați. De aceea, cine vrea să le vadă trebuie adesea să prindă anumite expoziții temporare.

Se povestește că, în ultimii ani, Turner era atât de îndrăgostit de efectele de lumină încât unele foi par aproape abstracte, dizolvate complet în galben, portocaliu și alb. Criticii vremii nu știau mereu ce să creadă despre ele. Astăzi, tocmai aceste lucrări sunt privite ca deschideri spre pictura modernă.

În acuarelă, tehnica „wet-on-wet”, adică culoare umedă pe hârtie umedă, lasă pigmenții să se întrepătrundă singuri, producând treceri fine de la o culoare la alta. Turner o folosea magistral pentru ceruri și ceață, unde nicio linie fermă nu trebuia să se vadă. Rezultatul este senzația că atmosfera respiră pe hârtie.

Culorile de acuarelă din secolul al XIX-lea erau adesea vândute în „cake”-uri uscate, mici pastile de culoare pe care artistul le uda cu pensula. Progresul chimic a adus treptat pigmenți mai stabili și mai luminoși. Pictori precum Turner au profitat de noile albastruri și galbenuri pentru a împinge lumina din peisaj și mai departe.

Soarele este Dumnezeu

Interesul lui Turner pentru cer nu era doar poetic, ci și studios: peisagiștii englezi ai vremii observau cu atenție tipurile de nori și schimbările de vreme. Studiile lor de cer, adesea în acuarelă, uneau observația științifică cu emoția. Astfel, un nor bine privit devenea și adevăr, și frumusețe.

Prin lucrul său, Turner a ajutat la ridicarea prestigiului acuarelei în Anglia, într-o vreme când pictura în ulei era considerată superioară. Societățile de acuareliști înființate în secolul al XIX-lea au organizat expoziții dedicate exclusiv acestui mediu. Așa, „schița colorată” a devenit o artă demnă de propriile ei galerii.

Paul Sandby a fost numit adesea „părintele acuarelei engleze”. Înainte de a se dedica peisajului, a lucrat ca desenator topografic pentru Ordnance Survey în Scoția, ridicând hărți în Highlands după răscoala iacobită din 1745. Această disciplină a măsurătorii exacte a dat lucrărilor sale de mai târziu o precizie topografică rară.

Thomas Girtin a murit tânăr, la doar 27 de ani, în 1802. Se spune că prietenul și rivalul său, J. M. W. Turner, ar fi rostit după moartea lui cuvinte de mare admirație privind talentul acestuia. Girtin apucase totuși să schimbe fața acuarelei, renunțând la vechea metodă a desenului colorat monocrom peste care se aplicau spălări.

Lucrarea „The White House at Chelsea” (1800) a lui Girtin este considerată una dintre capodoperele acuarelei britanice. Punctul luminos al casei albe, lăsat neatins, este de fapt hârtia goală strălucind prin restul compoziției întunecate — o dovadă că în acuarelă albul cel mai pur nu se pictează, ci se rezervă.

Vechea metodă engleză de peisaj presupunea întâi un desen amănunțit în tuș sau cerneală, apoi spălări subțiri de gri-albăstrui pentru umbre și abia la urmă culori locale slabe. Girtin și contemporanii lui au abandonat acest schelet, pictând direct cu culoare pe hârtie umedă, ceea ce a dat acuarelei prospețimea și transparența pentru care e iubită astăzi.