Artă

Știai că hora se joacă în cerc, cu mâinile prinse, ca semn că nimeni nu e mai presus și nimeni mai prejos? Cercul horei, deschis tuturor, era la sate locul unde satul întreg se aduna laolaltă — copii, tineri și bătrâni — iar rotirea lui lină era ca o icoană a unirii și a bunei-înțelegeri.

Se povestește că Orfeu cânta atât de frumos din liră, încât fiarele pădurii se opreau din vânat ca să-l asculte, pâraiele își încetineau curgerea, iar copacii își plecau ramurile spre el. Când și-a pierdut iubita, a coborât cu cântecul până în lumea de dincolo, iar tristețea din strunele lui a înmuiat până și inimile împietrite ale umbrelor. Bătrânii spuneau: nu puterea, ci frumusețea deschide porțile pe care sabia le găsește zăvorâte.

Un lăutar sărac cânta seară de seară la nunțile satului, dar rămânea mereu flămând, căci nu cerea niciodată plată. Odată, un negustor bogat i-a spus batjocoritor: „De ce nu ceri bani, sărmane, doar din corzi nu se face pâine?” Lăutarul a zâmbit și a răspuns: „Din corzile mele nu se face pâine, dar se face liniște în inima omului obosit. Iar cine a gustat odată liniștea nu mai rămâne niciodată sărac cu totul.”

Un ucenic l-a întrebat pe meșterul făuritor de viori de ce petrece atâtea zile alegând un singur lemn. Meșterul l-a dus în pădure și i-a arătat un brad crescut pe stâncă, bătut de toate vânturile. „Acesta va cânta cel mai frumos”, a spus el. „Lemnul care a suferit mai mult are fibra cea mai deasă, iar sunetul lui iese din ani întregi de răbdare. Nici omul nu cântă adevărat până nu trece prin furtuni.”

Un împărat a poruncit celui mai iscusit cântăreț din regat să-i cânte cea mai desăvârșită melodie. Cântărețul a atins strunele, apoi le-a lăsat să tacă îndelung, apoi a atins iar câteva note și iar a tăcut. Nedumerit, împăratul a întrebat unde este melodia. „Măria Ta”, a răspuns el, „muzica nu stă doar în sunetele pe care le auzi, ci și în tăcerile dintre ele. Fără tăcere, notele s-ar îngrămădi și n-ar mai însemna nimic.”

Doi frați au moștenit fiecare câte o strună. Cel dintâi a întins-o cât a putut de tare, ca să scoată sunetul cel mai înalt, dar struna s-a rupt. Celălalt a lăsat-o prea slobodă, iar din ea nu ieșea decât un murmur stins. A venit un bătrân lăutar, a luat o strună nouă și a strâns-o cu măsură, nici prea tare, nici prea moale, și din ea a țâșnit un cântec limpede. „Așa e și cu viața”, a spus el. „Armonia nu locuiește nici în încordare, nici în moleșeală, ci în dreapta măsură dintre ele.”

Un cioban cânta din fluier singur pe munte, fără să-l audă nimeni. L-a întrebat un drumeț: „De ce cânți, dacă turma nu pricepe și oamenii nu te aud?” Ciobanul a răspuns: „Nu cânt ca să fiu auzit. Cânt fiindcă, atunci când las cântecul să iasă din mine, muntele, cerul și eu însumi ne întâlnim într-un singur glas. Cine cântă doar pentru urechile altora n-a auzit niciodată adevărata muzică.”

Se spune că într-o orchestră mare, un tânăr cânta la un instrument mic, cu un singur sunet, pe care îl atingea rareori, doar o dată în toată bucata. Plictisit, a vrut să plece. Dirijorul l-a oprit: „Fără nota ta, la locul și la clipa ei, întregul cântec ar fi șchiop. Cel mai mărunt glas, așezat la timpul lui, ține în picioare toată armonia.” De atunci, tânărul și-a păzit singura notă ca pe cea mai de preț dintre toate.

Un rege iubea atât de mult clopotele, încât a poruncit să fie turnat cel mai mare clopot din lume. Meșterii l-au făcut uriaș, dar când l-au lovit, n-a scos decât un bubuit surd, fără cântec. Un bătrân turnător i-a șoptit regelui: „Un clopot nu sună prin mărimea lui, ci prin golul dinăuntru. Cu cât inima lui e mai deschisă, cu atât glasul îi ajunge mai departe.” Regele a înțeles atunci că și omul cântă cu adevărat abia când se golește de trufie.

Doi cântăreți s-au întrecut în fața satului. Cel dintâi a cântat tare și meșteșugit, iar oamenii l-au lăudat. Al doilea a cântat încet, o melodie simplă, veche, învățată de la mama lui, și mulți au început să plângă. Când i-au întrebat de ce plâng, sătenii au răspuns: „Cel dintâi ne-a arătat cât e el de priceput. Al doilea ne-a adus înapoi copilăria, casa părintească și izvorul din care beam apă. El nu a cântat pentru urechi, ci pentru suflet.”

Un pustnic a fost întrebat cum se roagă, dacă nu are nici carte, nici cântări știute. El a arătat spre pârâul care curgea la marginea chiliei și a spus: „Ascultă apa. Ea cântă zi și noapte același cântec și nu obosește niciodată, fiindcă nu se laudă cu el. Așa vreau și eu să fiu: o coardă lăsată în vântul lui Dumnezeu, care sună fără să-și ceară plată.” Și au tăcut amândoi, ascultând muzica pe care nimeni n-o scrisese.

Diapazonul modern folosește nota La de deasupra lui do central acordată la 440 Hz, standard adoptat internațional în 1955 și confirmat de ISO în 1975. Multe orchestre europene acordă însă mai sus, la 442 sau chiar 443 Hz, pentru un sunet mai strălucitor.

Înainte de fiecare concert, întreaga orchestră se acordează după oboi, care dă nota La. Motivul este că sunetul oboiului are un timbru pătrunzător, stabil și ușor de auzit de toți instrumentiștii.

Simfonia a 9-a a lui Beethoven a fost prima simfonie majoră care a inclus voci și cor, prin celebra „Odă bucuriei”. Compozitorul era complet surd când a scris-o și a dirijat premiera din 1824 fără să audă nimic.

Se spune că, la premiera Simfoniei a 9-a, Beethoven, surd, a continuat să bată tactul cu spatele la public, iar o solistă l-a întors cu blândețe ca să vadă ovațiile pe care nu le putea auzi.

Simfonia „Neterminată” a lui Franz Schubert are doar două părți complete, în loc de patru câte avea de obicei o simfonie. A fost descoperită și interpretată abia în 1865, la peste patruzeci de ani după moartea compozitorului.

Herbert von Karajan a condus Filarmonica din Berlin timp de aproape treizeci și cinci de ani și obișnuia să dirijeze cu ochii închiși, pentru a se concentra deplin asupra sunetului.

Dirijorul Sergiu Celibidache, român de origine, refuza aproape complet să facă înregistrări, fiindcă era convins că muzica este o experiență irepetabilă, vie, care nu poate fi prinsă pe disc.

Arturo Toscanini avea o memorie muzicală atât de bună încât dirija concerte întregi fără partitură în față. Se povestește că memoria vizuală slabă îl obligase de tânăr să învețe totul pe de rost.

Bagheta dirijorului nu a existat dintotdeauna: în trecut, ansamblul era condus lovind podeaua cu un baston. Compozitorul Jean-Baptiste Lully a murit din cauza unei asemenea „baghete” grele, care i-a rănit piciorul și a provocat o infecție fatală.

Metronomul, aparatul care măsoară tempoul muzical, a fost brevetat de Johann Maelzel în 1815. Beethoven a fost printre primii mari compozitori care a notat indicații de metronom în partiturile sale.

Într-o orchestră simfonică, viorile sunt împărțite în două grupuri, viorile întâi și viorile a doua, care cântă adesea linii melodice diferite. Concertmaestrul, primul violonist, este considerat al doilea conducător al orchestrei după dirijor.

Contrabasul este cel mai mare instrument cu coarde din orchestră și se cântă de obicei stând în picioare sau pe un scaun înalt. Sunetul său grav susține întreaga armonie a ansamblului, ca o temelie.

Harpa modernă de concert are 47 de corzi și șapte pedale, fiecare pedală putând modifica înălțimea notelor pe trei poziții. Harpistul cântă practic și cu mâinile, și cu picioarele.

Timpanele, marile tobe rotunde din spatele orchestrei, pot fi acordate la înălțimi precise cu ajutorul unei pedale. Sunt printre puținele instrumente de percuție care produc note clar definite.

Tradiția ca publicul să nu aplaude între părțile unei simfonii este relativ recentă. În vremea lui Mozart și Beethoven, ascultătorii aplaudau adesea după o parte reușită, ba chiar cereau repetarea ei pe loc.

Când un solist sau un dirijor este chemat înapoi pe scenă pentru aplauze repetate, gestul se numește „bis”. Cuvântul vine din latină și înseamnă „de două ori”, adică cererea de a repeta.

Sala de concert Musikverein din Viena, cu celebra ei „Sală de Aur”, este considerată una dintre cele mai bune din lume din punct de vedere acustic. Aici are loc în fiecare an renumitul Concert de Anul Nou.

Acustica unei săli de concert depinde de forma pereților, de materiale și chiar de numărul de spectatori prezenți. Un public numeros absoarbe sunetul altfel decât o sală goală, motiv pentru care repetițiile sună diferit de spectacol.

Așezarea instrumentelor pe scenă nu este întâmplătoare: instrumentele cu coarde stau în față, suflătorii de lemn la mijloc, alămurile și percuția în spate. Astfel, sunetele mai puternice nu le acoperă pe cele mai delicate.