Artă

Știai că Ceaikovski nu credea că „Spărgătorul de nuci” va place publicului și îl socotea printre lucrările sale mai slabe? Astăzi, baletul lui e nelipsit din serile de Crăciun, iar „Dansul zânei zaharisite” încântă copiii lumii întregi.

Știai că, pentru gingașul „Dans al zânei zaharisite” din „Spărgătorul de nuci”, Ceaikovski a folosit un instrument abia inventat — celesta — cu sunet de clopoței de cristal? A adus-o pe ascuns de la Paris, ca nu cumva alt compozitor rus să i-o ia înainte.

Știai că „Lacul lebedelor” a fost, la premiera din 1877, un adevărat eșec, primit cu răceală de critici și de public? Adevărata sa glorie a venit abia după moartea lui Ceaikovski, când o nouă montare a arătat lumii frumusețea nemuritoare a muzicii.

Știai că George Frideric Händel a scris întregul oratoriu „Messiah” — cu al său celebru cor „Aleluia” — în numai vreo douăzeci și patru de zile? Se spune că, ajungând la corul „Aleluia”, i-a mărturisit unui slujitor: „Mi s-a părut că văd tot cerul deschis înaintea mea.”

Știai că, de pe vremea primei audiții londoneze a „Messiah”-ului, lumea se ridică în picioare când răsună corul „Aleluia”? Se povestește că însuși regele George al II-lea s-a sculat mișcat, iar întreaga sală l-a urmat — obicei păstrat până astăzi. Legenda regelui e frumoasă, dar rămâne de confirmat.

Știai că Franz Schubert a lăsat neterminată una dintre cele mai iubite lucrări ale sale, cunoscută tocmai ca „Simfonia neterminată”? A scris doar două părți dintr-o operă splendidă și, dintr-un motiv rămas taină, nu s-a mai întors niciodată la ea.

Știai că Niccolò Paganini cânta atât de nefiresc de bine la vioară, încât lumea vremii șoptea că și-ar fi vândut sufletul diavolului? Se spune că uneori rupea intenționat corzile în timpul concertului și isprăvea piesa pe o singură coardă, spre uimirea sălii.

Știai că Serghei Rahmaninov a căzut într-o adâncă deznădejde după eșecul primei sale simfonii și nu a mai putut compune ani de zile? A ieșit din întuneric abia cu ajutorul unui medic care l-a încurajat cu blândețe, iar roada acelei vindecări a fost strălucitorul „Concert nr. 2 pentru pian”, pe care i l-a și dedicat.

Știai că Richard Wagner a lucrat aproape un sfert de veac la ciclul său uriaș „Inelul Nibelungului”? Ba mai mult, și-a dorit atât de mult o sală anume pentru operele sale, încât și-a ridicat propriul teatru la Bayreuth, unde muzica lui răsună și astăzi în fiecare vară.

Știai că George Enescu a compus cele două Rapsodii române în 1901, pe când avea doar 20 de ani? Prima Rapsodie, în La major, se deschide cu melodia lăutărească „Am un leu și vreau să-l beau” și adună la un loc, într-un singur vârtej de bucurie, mai multe cântece populare pe care le auzise în copilărie.

Știai că lui Enescu îi părea rău că lumea îl știa mai ales după Rapsodii? Se spunea despre el, cu tâlc, că a scris o singură capodoperă cu adevărat mare — opera „Oedipe” — și că restul vieții a fugit de faima celor două Rapsodii, pe care le considera doar niște buchete de flori de câmp legate cu pricepere.

Știai că opera „Oedipe” i-a luat lui Enescu aproape un sfert de veac de trudă? A început să se gândească la ea prin 1910 și a terminat-o abia în 1931, iar premiera a avut loc la Paris în 1936. Este singura sa operă și, spun mulți, cântecul lui de suflet cel mai adânc.

Știai că Enescu a fost profesorul lui Yehudi Menuhin? Micul violonist american a venit la el copil, iar Menuhin l-a numit toată viața „părintele” său spiritual, spunând că Enescu a fost cel mai extraordinar muzician pe care l-a cunoscut vreodată.

Știai că Enescu avea o memorie muzicală uluitoare? Se povestește că putea cânta din memorie partituri întregi, notă cu notă, și că știa pe de rost opere și simfonii pe care le auzise o singură dată. Dirija adesea fără partitură în față.

Știai că Dinu Lipatti, unul dintre cei mai iubiți pianiști ai lumii, i-a fost finul lui George Enescu? Enescu i-a fost naș la botez, iar mai târziu Lipatti a strălucit pe scenele Europei cu un sunet limpede ca izvorul, stins însă mult prea devreme, la doar 33 de ani.

Știai că ultimul concert al lui Dinu Lipatti, ținut la Besançon în 1950, a rămas legendar? Bolnav și slăbit, a reușit să cânte aproape tot programul, iar la final, neputând să mai continue Valsurile lui Chopin, a încheiat cu un coral de Bach. A murit câteva luni mai târziu.

Știai că „Balada” lui Ciprian Porumbescu a fost compusă de un tânăr de nici 30 de ani, care s-a stins de tuberculoză la numai 29? În puținii lui ani, Porumbescu a lăsat această melodie sfâșietor de frumoasă pentru vioară, care sună ca o rugăciune și ca un dor de casă la un loc.

Știai că Ciprian Porumbescu a fost închis pentru câteva luni doar fiindcă a cântat cântece românești la o serbare studențească din Cernăuți, pe atunci sub stăpânire austriacă? Închisoarea i-a șubrezit sănătatea, dar nu i-a stins dragostea de neam, care răsună în toată muzica lui.

Știai că doina este considerată sufletul muzicii populare românești, atât de aparte încât UNESCO a înscris-o în 2009 pe lista patrimoniului cultural imaterial al omenirii? Doina se cântă liber, fără măsură strictă, ca o revărsare de dor, de jale sau de rugă a inimii.

Știai că colindele românești păstrează, sub straiele lor de sărbătoare creștină, urme străvechi din obiceiuri de dinainte de creștinism? De aceea multe colinde nu vorbesc doar despre Naștere, ci și despre belșug, roade și noroc pentru gazdele care primesc colindătorii cu drag.

Știai că în taraful tradițional românesc fiecare instrument are rolul lui, ca într-o mică familie? Vioara duce melodia și zice cântecul, țambalul brodează dantele de sunete, cobza sau chitara țin ritmul, iar contrabasul așază temelia — toate legate prin auz, fără partitură, doar din simțire.

Știai că lăutarii români transmiteau meșteșugul din tată în fiu, fără note scrise, doar din ureche și din inimă? Un lăutar bun trebuia să știe sute de melodii pe de rost și să le potrivească pe loc, după bucuria sau tristețea celor care ascultau.

Știai că Maria Tănase a fost numită „pasărea măiastră” a cântecului românesc? Vocea ei putea trece, în aceeași seară, de la un cântec vesel de joc la un bocet care îți strângea inima, iar marele muzicolog George Enescu însuși o prețuia.

Știai că Maria Tănase a cules ea însăși cântece bătrânești din satele românești, ca să le salveze de la uitare? A cutreierat țara ascultând bătrâni și lăutari, iar unele cântece ar fi pierit dacă vocea ei nu le-ar fi dat viață nouă.

Știai că naiul este alcătuit dintr-un șir de fluiere de lungimi diferite, legate laolaltă, fiecare dând o singură notă? Cel care cântă suflă înclinând ușor capul de la un tub la altul, iar din această mișcare delicată se naște un sunet ca de vânt printre trestii.

Știai că Gheorghe Zamfir, „regele naiului”, a dus acest instrument străvechi pe scenele întregii lumi? Naiul lui a răsunat în filme și în săli mari din Occident, făcând ca un instrument ciobănesc din Balcani să fie iubit de milioane de oameni care nu auziseră niciodată de România.

Știai că fluierul ciobănesc a fost, veacuri de-a rândul, tovarășul de singurătate al păstorului la stână? În balada „Miorița”, tocmai fluierul este cel prin care ciobanul cere să fie îngropat cu el, ca oile să-l plângă și după moarte — semn cât de adânc era legat sufletul de acest sunet.

Știai că muzica psaltică din bisericile românești se cântă doar cu vocea, fără niciun instrument? Ea folosește un sistem propriu de note, numit neume, și se învață mai ales din auz, de la un dascăl la altul, așa cum se transmite o candelă aprinsă din mână în mână.

Știai că, în veacul al XIX-lea, un cărturar pe nume Anton Pann a fost printre cei care au așezat muzica bisericească bizantină pe grai românesc? Tot el a strâns cântece și zicale de tot felul, iar lui i se leagă numele și de melodia care avea să devină, mai târziu, imnul „Deșteaptă-te, române”.

Știai că bocetul este un cântec de jale improvizat la căpătâiul celui mort, adesea de femei care „bocesc” cu vorbe potrivite pe loc? El nu se învață dintr-o carte, ci izvorăște din durere, și este una dintre cele mai vechi forme de cântec omenesc, păstrată în satele românești până în zilele noastre.