Oameni

Michelangelo Buonarroti s-a născut la 6 martie 1475 la Caprese, în Toscana, și a fost crescut la Florența, unde și-a dezvoltat talentul sub patronajul lui Lorenzo de Medici. Sculptor de geniu în primul rând, a creat capodopere de marmură de o forță inegalabilă: David, Pietă și Moisă. La insistența papei Iuliu al II-lea a pictat tavanul Capelei Sixtine (1508–1512), iar mai târziu fresca Judecata de Apoi (1536–1541), ambele considerându-se culmea artei occidentale. Arhitect și poet de excepție, a condus lucrările la Bazilica Sfântul Petru din Roma până la moartea sa, la 18 februarie 1564, la vârsta de 88 de ani.

Încă învăț.

Michelangelo a pictat tavanul Capelei Sixtine în patru ani (1508–1512), lucrând adesea culcat pe spate pe schele la înălțimi amețitoare, vopsind cca 500 de metri pătrați de frescă cu peste 300 de figuri.

Rafael Sanzio s-a născut la 6 aprilie 1483 la Urbino, într-o familie de artiști, și a învățat pictura întâi sub îndrumarea tatălui său Giovanni Santi, apoi a lui Pietro Perugino. Ajuns la Florența, a absorbit influențele lui Leonardo și Michelangelo, sintetizându-le într-un stil propriu de o armonie și dulceață unice, vizibile mai ales în seria sa de Madone. Chemat la Roma de papa Iuliu al II-lea, a împodobit Camerele Vaticanului cu fresca Școala din Atena (1509–1511), o capodoperă a gândirii umaniste în imagini. A murit pe neașteptate la 6 aprilie 1520, chiar de ziua sa, la numai 37 de ani, lăsând Roma în doliu.

Rafael a murit în aceeași zi cu ziua sa de naștere — 6 aprilie —, la doar 37 de ani, iar papa Leon al X-lea, profund îndurerat, a ordonat expunerea ultimei sale picturi neterminate, Schimbărea la Față, la căpătâiul sicriului său.

Alessandro di Mariano di Vanni Filipepi, cunoscut drept Sandro Botticelli, s-a născut în jurul anului 1445 la Florența și s-a format în atelierul lui Fra Filippo Lippi. Sub protecția Medicilor, a creat opere de o gratie liricd și o eleganta filiformd inconfundabile: Nașterea lui Venus și Primăvara, tablouri care celebrează frumusețea ideală cu un spirit ce îmbină antichitatea clasică și sensibilitatea creștină. A participat la decorarea Capelei Sixtine la Roma (1481–1482) cu fresce biblice. În ultimii ani ai vieții, marcat de predicile lui Savonarola, s-a retras într-o evlavie tot mai adâncă, mântuind spiritul acolo unde gloria pământească se stinsese; a murit la 17 mai 1510 la Florența.

Botticelli a participat la decorarea Capelei Sixtine alaturi de Ghirlandaio și Perugino, cu trei fresce biblice cu scene din viața lui Moise și Hristos, cu mult înainte ca Michelangelo să picteze tavanul.

Tiziano Vecellio, cunoscut în lumea întreagă drept Tițian, s-a născut în jurul anului 1488 la Pieve di Cadore, în Alpii veneto, și a învățat pictura în atelierele lui Giovanni Bellini și Giorgione la Veneția. A devenit cel mai căutat pictor al vremii sale, onorat de însuși înpăratul Carol al V-lea, care s-a aplecat, potrivit legendei, să ridice pensula scăpată din mâinile maestrului. Colorit ardent, compozizie majestuoasă, înțelegere profundă a naturii umane — calitițăți vizibile deopotrivă în portretele regale, în scenele mitologice (Venus din Urbino, Băcanalele) și în lucrările religioase (Assunta). A murit la Veneția în august 1576, răpus probabil de ciumă, la o vârstă de aproape 90 de ani, lăsând o operă de o amploare și o diversitate unice.

Tițianul a murit probabil de ciumă în 1576, în timpul marii epidemii care a devastat Veneția, la o vârstă de aproximativ 88–90 de ani — o longevitate excepțională pentru acea epocă.

Michelangelo Merisi, cunoscut drept Caravaggio după orașul natal din Lombardia, s-a născut la 29 septembrie 1571 la Milano și a crescut în umbra ciumei care i-a răpit tatăl în 1577. Stabilit la Roma în jurul anului 1592, a revoluționat pictura europeană prin tehnica sa îndrăzneață a clarobscurului — lumini violente izbucnind din întuneric adânc — dând scenelor religioase un realism tulburător, aproape scandalos pentru vremea sa. A fost un spirit nestăpânit, cu un dosar judiciar lung de bătăi și altercații, care a culminat în 1606 cu uciderea unui om într-o ceartă, fapt ce l-a silit să fugă din Roma pentru totdeauna. A rătăcit prin Neapole, Malta și Sicilia, căutând grațierea papală, dar a murit pe 18 iulie 1610, la Porto Ercole, în condiții neclare, înainte de a o primi.

Un valent'uomo în pictură este cel care știe să picteze bine și să imite cu fidelitate obiectele din natură.

Caravaggio este singurul mare pictor care a lăsat o declarație autentică despre estetica sa consemnată în transcrierea unui proces de calomnie din 1603 — toate celelalte citate circulante provin din romane sau filme de ficțiune.

Rembrandt Harmenszoon van Rijn s-a născut la 15 iulie 1606 în Leiden, Olanda, al nouălea copil al unui morar, și a ajuns să fie considerat cel mai mare pictor al Secolului de Aur olandez. A câștigat faima ca portretist în Amsterdam, iar în 1642, anul în care i-a murit soția iubită Saskia, a terminat capodopera sa monumentală Rondul de noapte, revoluționând formula portretului de grup prin dinamism și lumină. A documentat trecerea timpului prin zeci de autoportrete realizate de-a lungul întregii vieți, de la tinerețea triumfătoare până la bătrânețea solemnă, lăsând posterității o mărturie unică a fragilității umane. Falimentul din 1656 i-a risipit averea și colecția fastuoasă, dar nu i-a stins creativitatea, iar ultimii ani au produs lucrări de o profunzime sufletească rară. A murit pe 4 octombrie 1669 la Amsterdam, în sărăcie, câteva luni după fiul său Titus.

Rembrandt a pictat, desenat și gravat peste 80 de autoportrete de-a lungul vieții — cea mai vastă meditație vizuală asupra propriei ființe pe care a lăsat-o vreun artist din istoria artei.

Johannes Vermeer a fost botezat la 31 octombrie 1632 în Delft, Olanda, și nu a părăsit niciodată acest oraș natal, trăind și creând în liniștea sa însorită. Specialist al scenelor de interior domestic, a pictat femei citind scrisori, turnând lapte sau cântând la instrumente muzicale, cu o lumină filtrată de fereastră care pare să capteze timpul însuși în suspensie. A lăsat posterității doar 35–37 de lucrări atribuite cu certitudine, fiecare executată cu o meticulozitate și o armonie cromatică inegalabilă, fapt ce sugerează că lucra extrem de lent și cu mare exigență. Prietenul său de o viață, savantul Antonie van Leeuwenhoek, specialist în lentile, i-a executat testamentul — legătură care a alimentat ipoteza că Vermeer folosea camera obscura pentru a capta cu exactitate lumina și perspectiva. A murit la 16 decembrie 1675, lăsând o văduvă îndatorată și o operă care va rămâne redescoperită abia în secolul al XIX-lea.

Inventatorul microscopului, Antonie van Leeuwenhoek, a trăit în același Delft și a executat testamentul lui Vermeer după moartea acestuia — cei doi contemporani geniali din același orășel au rămas legați și dincolo de viață.

Jan van Eyck s-a născut în jurul anului 1390, cel mai probabil în Maaseik, în dioceza Liège, și a devenit cel mai strălucit reprezentant al picturii flamande timpurii, ridicând tehnica picturii în ulei la o perfecțiune care nu va mai fi egalată multă vreme. A slujit la curtea lui Ioan de Bavaria și apoi, din 1425 până la moarte, la curtea lui Filip cel Bun, ducele Burgundiei, îndeplinind inclusiv misiuni diplomatice secrete — semn al prețuirii cu totul excepționale de care se bucura. Capodopera sa, Altarul din Gent, finalizată în 1432 împreună cu fratele său Hubert, este considerată una dintre cele mai ambițioase realizări ale artei europene medievale și renascentiste. Portretul soților Arnolfini, pictat în același an, conține o bogăție de simboluri citite și recitite de istoricii de artă de secole. A murit la 9 iulie 1441 în Bruges, unde se stabilise definitiv.

Jan van Eyck și-a semnat adesea lucrările cu deviza "Als ich kan" (Tot ce pot), un joc de cuvinte ingenios în flamandă care face aluzie chiar la numele său: Ich = Eyck.

Pieter Bruegel cel Bătrân s-a născut în jurul anului 1525, probabil în regiunea Breda, și a devenit cel mai mare pictor flamand al secolului al XVI-lea, celebru pentru că a adus în centrul artei figuri ignorate până atunci: țăranii, cu munca, petrecerile și suferințele lor. A călătorit în Italia în tinerețe, dar spre deosebire de contemporanii săi fascinați de manierism, s-a întors în Flandra cu ochii ațintiți spre peisajele nordice și viața de zi cu zi a oamenilor simpli. Seria sa de peisaje sezoniere, printre care Vânătorii în zăpadă și Ziua mohorâtă, reprezintă unele dintre primele capodopere ale picturii de peisaj din istoria artei occidentale. S-a mutat la Bruxelles în 1563, unde a trăit până la moartea sa pe 9 septembrie 1569, lăsând doi fii, Pieter cel Tânăr și Jan, care au moștenit talentul și au perpetuat numele familiei.

Pe patul de moarte, Bruegel a cerut soției sale să ardă câteva desene satirice — de teamă că inscripțiile lor prea ascuțite ar putea atrage necazuri familiei rămase în urmă.

Peter Paul Rubens s-a născut la 28 iunie 1577 în Siegen, Westfalia, fiu al unui avocat anversez refugiat din motive religioase, și a crescut pentru a deveni cel mai influent pictor baroc din nordul Europei. Format parțial în Italia în cei opt ani petrecuți acolo (1600–1608), a absorbit cu nesaț antichitatea clasică, maeștrii Renașterii italiene și ardoarea culorii venețiene, sintetizând totul într-un stil personal de energie debordantă și căldură senzuală. Atelierul său de la Anvers a funcționat ca o adevărată fabrică de frumusețe, producând mari compoziții mitologice, religioase și portrete cu ajutorul unei echipe de discipoli pe care Rubens îi coordona și anima cu geniu. Dincolo de artă, a fost un diplomat desăvârșit — vorbitor de cinci limbi — care a negociat pacea dintre Spania și Anglia, primind în semn de recunoaștere titlul de cavaler din partea ambelor coroane. A murit la 30 mai 1640 la Anvers, doborât de gută, după o viață de o vitalitate și o generozitate aproape fără egal.

Talentul meu este de așa natură încât nicio întreprindere, oricât de vastă ca dimensiuni sau de variată ca subiect, nu mi-a depășit vreodată curajul.

Rubens a fost cavaler dublu — înobilat atât de regele Filip al IV-lea al Spaniei, cât și de regele Carol I al Angliei — onoare fără precedent acordată unui pictor în secolul al XVII-lea.

Diego Velázquez s-a născut la Sevilla în 1599 și a devenit cel mai mare pictor de curte al Spaniei, slujindu-l pe regele Filip al IV-lea timp de aproape patru decenii. A realizat portrete de o profunzime psihologică remarcabilă, surprinzând cu onestitate demnitatea și vulnerabilitatea modelelor sale, fie că era vorba de regi, bufoni sau sclavi. Opera sa de căpătâi, "Las Meninas" (1656), este considerată una dintre cele mai complexe și misterioase compoziții din istoria picturii occidentale, un joc de oglinzi între privitor, pictor și subiect. A primit titlul de cavaler al Ordinului Santiago în 1658, o recunoaștere rară pentru un artist la curtea spaniolă. A murit la Madrid în august 1660, la doar câteva luni după ce organizase festivitățile nunții infantei Maria Teresa.

Pictând "Las Meninas", Velázquez s-a inclus pe sine în scenă, ținând o pensulă mare în fața unui tablou mare — iar regele Filip al IV-lea a poruncit ca insigna Ordinului Santiago să fie adăugată pe pieptul pictorului în tablou după moartea sa, posibil chiar de mâna regelui însuși.

Francisco de Goya s-a născut la Fuendetodos, Aragon, în 1746, și a urcat treptat până la rangul de prim pictor de curte al regelui Carol al IV-lea al Spaniei. A creat portrete strălucitoare și tapițerii pline de viață, dar și serii de gravuri tulburătoare — "Caprichos" și "Dezastrele războiului" — care denunțau superstiția, cruzimea și barbaria umană. În jurul anului 1793, o boală gravă l-a lăsat complet surd, transformându-i viziunea artistică: a doua jumătate a carierei sale este marcată de întuneric, ironie amară și viziuni coșmarestice, culminând cu celebrele "Picturi negre" executate pe pereții propriei case. A murit în exil la Bordeaux în 1828, la vârsta de 82 de ani, lăsând o operă ce a deschis drumul romantismului, expresionismului și artei moderne.

Goya a pictat "Picturile negre" direct pe pereții casei sale de lângă Madrid (numită Quinta del Sordo, adică "Vila Surdului") fără intenția vădită de a le expune vreodată publicului — au fost transferate pe pânză abia după moartea sa.

Doménikos Theotokópoulos, cunoscut sub numele de El Greco, s-a născut în Creta, pe atunci parte a Republicii Venețiene, în 1541, și s-a format ca pictor de icoane în tradiția post-bizantină. A studiat ulterior la Veneția sub influența lui Tițian și Tintoretto, apoi a trăit la Roma, înainte de a se stabili definitiv la Toledo, Spania, în 1577. Stilul său unic — cu figuri alungite, culori vibrante și o atmosferă aproape vizionară — nu era pe gustul regelui Filip al II-lea, dar a găsit în Toledo un public receptiv la intensitatea sa spirituală. Capodopera sa, "Înmormântarea contelui de Orgaz" (1586), îmbină cerul și pământul într-o sinteză teologică și picturală de o rară grandoare. A murit la Toledo în 1614, lăsând în urmă o bibliotecă de 130 de volume și sute de lucrări care aveau să influențeze profund expresionismul secolului al XX-lea.

El Greco semna întotdeauna lucrările sale cu numele său grecesc complet — Doménikos Theotokópoulos — în caractere grecești, afirmându-și astfel mândru identitatea elenă chiar și după decenii de viață în Spania.

Albrecht Dürer s-a născut la Nürnberg în 1471, fiu al unui aurar de origine maghiară, și a devenit cel mai important artist al Renașterii germane. Maestru al gravurii în lemn și în cupru, a revoluționat aceste tehnici aducând în ele o precizie și o profunzime emoțională fără precedent, cu serii celebre precum "Apocalipsa" (1498). A efectuat două călătorii în Italia, asimilând principiile perspectivei și idealul umanist al frumuseții, pe care le-a îmbinat cu rigoarea gotică nordică. Cele trei autoportrete ale sale — inclusiv cel solemn din 1500, în care se reprezintă în manieră cristică — l-au transformat în primul artist european care a explorat sistematic identitatea proprie ca subiect artistic. A murit la Nürnberg în 1528, lăsând în urmă și tratate teoretice despre geometrie, fortăreațe și proporțiile corpului uman.