Oameni

George Enescu s-a nascut pe 19 august 1881, in Liveni, judetul Botosani, si a fost cel mai mare muzician pe care l-a dat Romania. Compozitor, violonist, pianist, dirijor si pedagog de exceptie, a impresionat lumea muzicala europeana inca din copilarie, studiind la Viena si Paris. A creat opere de referinta ale muzicii universale, printre care Rapsodiile romane, Suita nr. 3 in caracter popular romanesc si opera Oedip, considerata capodopera sa absoluta. A fost profesorul lui Yehudi Menuhin, Arthur Grumiaux si al altor mari violonisti ai secolului al XX-lea. Stabilit definitiv la Paris dupa instaurarea comunismului in Romania, a murit pe 4 mai 1955 si este ingropat la cimitirul Pere-Lachaise.

In lumea muzicii eu sunt cinci intr-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist si profesor.

Enescu a inceput sa cante la vioara la varsta de 4 ani si a dat primul concert public la 5 ani; la 7 ani a fost admis la Conservatorul din Viena, devenind unul dintre cei mai tineri studenti acceptati vreodata in acea institutie.

Ciprian Porumbescu s-a nascut pe 14 octombrie 1853, in Sipotele Sucevei, Bucovina, intr-o familie de preot ortodox, si a devenit unul dintre cei mai iubiti compozitori romani din secolul al XIX-lea. A studiat teologia la Cernauti si muzica la Viena, unde l-a avut ca profesor pe Anton Bruckner, dovedind talent exceptional si o profunda dragoste de patrie. Este autorul primei operete romanesti, Crai Nou, al celebrei Balade pentru vioara si pian, precum si al cantecului patriotic Pe-al nostru steag e scris Unire. Arestat pentru activitate nationala si marcat de iubiri neimplinite, s-a stins de tuberculoza pe 6 iunie 1883, la numai 29 de ani, in Stupca, lasand in urma o mostenire muzicala de o caldura si autenticitate neegalate.

Melodia cantecului sau patriotic Pe-al nostru steag e scris Unire a devenit, din 1912, imnul national al Albaniei (Hymni i Flamurit), cu versuri noi scrise de un poet de origine aromana - un destin uimitor pentru creatia unui compozitor bucovinean.

Constantin (Dinu) Lipatti s-a nascut pe 19 martie 1917, la Bucuresti, intr-o familie cu profunde radacini muzicale, si a devenit unul dintre cei mai admirati pianisti ai secolului al XX-lea. A studiat la Bucuresti, apoi la Paris, unde Alfred Cortot si Nadia Boulanger i-au fost profesori, iar la Concursul international de la Viena din 1933, Alfred Cortot a demisionat din juriu in semn de protest fata de neacordarea primului premiu lui Lipatti. Interpretatile sale, indeosebi din Chopin, Bach si Mozart, erau remarcabile prin puritate sonora, profunzime spirituala si perfectiune stilistica; in 2010, cu ocazia bicentenarului Chopin, a fost votat cel mai bun interpret al lui Chopin din toate timpurile. Doborat de boala Hodgkin la varsta de 33 de ani, si-a dat ultimul concert pe 16 septembrie 1950, la Besancon, si a murit pe 2 decembrie 1950, lasand o impresie de sfintenie artistica greu de egalat.

La ultimul sau concert din Besancon, desi era grav bolnav si exhaustat de tratamentul cu cortizon, Lipatti a cantat intreg programul cu o forta si o luminozitate care au uluit publicul si critica; singura piesa omisa a fost ultima dintre cele 14 valsuri de Chopin, pe care nu a mai avut putere sa o interpreteze.

Clara Haskil s-a nascut pe 7 ianuarie 1895, la Bucuresti, intr-o familie sefarada, si a fost una dintre cele mai mari pianiste ale secolului al XX-lea. A studiat la Viena, Lausanne si Paris, primind Premier Prix la Conservatorul din Paris la varsta de 15 ani, desi o grava scolioza si sanatatea fragila i-au impiedicat mult timp cariera concertistica. Recunoscuta tarziu, dupa 1949, drept un geniu al interpretarii, a devenit celebra mai ales pentru Mozart si Schumann, oferind o muzicalitate pura, fara ostentatie, de o smerenie si o profunzime rar intalnite. S-a stabilit la Vevey, Elvetia, unde a trait pana la sfarsitul vietii, pierzandu-si viata pe 7 decembrie 1960, la Bruxelles, in urma unui accident la o scara de metrou.

Charlie Chaplin, dupa ce a ascultat-o cantand, a exclamat: Este un geniu! - o marturie care ilustreaza fascinatia pe care Clara Haskil o exercita dincolo de cercurile muzicale stricte.

Ionel Perlea s-a nascut pe 13 decembrie 1900, in Bucu-Ograda, judetul Ialomita, si a urmat studii de compozitie si dirijat la Munchen si Leipzig, devenind unul dintre cei mai apreciati dirijori romani ai secolului al XX-lea. A condus Opera Romana din Bucuresti in mai multe randuri si a dirijat la operele din Roma si Milano, inainte de a debuta in 1949 la Metropolitan Opera din New York cu Tristan si Isolda de Wagner, pe recomandarea lui Arturo Toscanini, care i-a daruit propria bagheta. In 1957, un accident vascular cerebral i-a paralizat partea dreapta a corpului, insa Perlea a refuzat sa renunte la dirijat si si-a adaptat tehnica folosind exclusiv mana stanga, continuand sa urce la pupitru cu aceeasi autoritate si intensitate. A predat arta dirijatului la Manhattan School of Music din New York si a murit pe 29 iulie 1970, lasand amintirea unui om de o vointa si demnitate extraordinare.

In 1967, la zece ani dupa accidentul vascular care ii paralizase bratul drept, Perlea a dirijat cu o singura mana o productie a operei Tosca pentru American National Opera, primita de critica drept o interpretare remarcabila prin autoritate si intensitate.

Anton Pann s-a născut în jurul anului 1794 (data exactă rămâne incertă) în Sliven, Rumelia, pe teritoriul actualei Bulgarii, și a venit de tânăr în Țara Românească, unde și-a petrecut întreaga viață creatoare. A fost psalt, compozitor, folclorist, poet și tipograf — una dintre cele mai originale personalități ale culturii române din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Este autorul melodiei pe care Andrei Mureșanu a pus versurile imnului național „Deșteaptă-te, române!", dar și culegătorul neobosit al cântecelor de lume și al proverbelor populare în celebra lucrare „Povestea vorbii". A murit la București pe 2 noiembrie 1854, lăsând o moștenire muzicală și literară de o bogăție rară.

Cu muzica, toată vârsta, toată viața și toată fapta se împodobește și se înfrumusețează.

Anul nașterii sale rămâne necunoscut cu precizie: piatra sa funerară indică 1798, testamentele sugerează 1796 sau 1797, iar primul biograf propunea chiar 1789-1790 — este unul dintre puținele cazuri în care nici documentele personale nu oferă un răspuns cert.

Gheorghe Cucu s-a născut pe 11 februarie 1882 în Puiești, județul Tutova, și a crescut în mediul muzical al Bârladului, unde a învățat cântarea psaltică la Școala de cântăreți bisericești. A urmat Conservatorul din București și Schola Cantorum din Paris, unde l-a avut profesor pe Vincent d'Indy, afirmându-se ca dirijor și compozitor coral de prim rang. Și-a închinat viața muzicii corale, conducând timp de aproape trei decenii corul Mitropoliei din București, îmbinând cu măiestrie melosul psaltic cu melodia populară românească. A lăsat peste o sută de lucrări, printre care numeroase prelucruri de colinde, și a murit la doar 50 de ani, pe 24 august 1932, răpus prea devreme dintr-o viață dăruită în întregime sunetului sfințit.

Deși nu a fost preot, Gheorghe Cucu a slujit muzicii bisericești cu aceeași devotiune ca un slujitor al altarului, conducând corul Mitropoliei din București fără întrerupere timp de 18 ani.

Sabin V. Drăgoi s-a născut pe 6 iunie 1894 în Seliște, județul Arad, fiu al unui cântăreț bisericesc și renumit cimpoier, ceea ce i-a sădit de mic dragostea pentru muzica populară și cea religioasă. A studiat la Conservatoarele din Iași, Cluj și Praga, devenind una dintre personalitățile de prim rang ale vieții muzicale din Banat, ca profesor și director al Conservatorului din Timișoara. Compozitor prolific și folclorist perseverent, a culcat pe note zeci de colinde și melodii populare și a compus opera „Năpasta", inspirată dintr-o piesă de I.L. Caragiale, prezentată în premieră la București în 1928. În ultima parte a vieții a condus Institutul de Folclor din București, iar lucrările sale au fost răsplătite cu premiul George Enescu, stingerea sa din viață survenind pe 31 decembrie 1968.

Sabin Drăgoi a luptat în Primul Război Mondial înainte de a-și desavârși studiile muzicale — experiența frontului nu i-a stins dragostea pentru colind și pentru cântecul popular, ci i-a adus, se pare, și mai aproape de sufletul poporului său.

Paul Constantinescu s-a născut pe 30 iunie 1909 în Ploiești și și-a făcut studiile muzicale la București și Viena, formându-se ca un creator cu o senzibilitate profundă față de melosul psaltic și de folclorul românesc. A predat vreme de optsprezece ani armonia la Conservatorul din București, influențând generații întregi de muzicieni, și a compus în toate genurile muzicale, de la lied la balet și de la muzică de film la simfonie. Opera sa de căpătâi rămâne înțebrăcată în două oratorii bizantine de o originalitate unică în cultura românească: „Oratoriul Bizantin de Paști — Patimile și Învierea Domnului” și „Oratoriul Bizantin de Crăciun — Nașterea Domnului”, în care cântarea psaltică a fost împletită cu tehnica modernă într-un chip genial. S-a stins din viață la București pe 20 decembrie 1963, în ajunul sărbătorii Crăciunului pe care o cântase cu atâta iubire.

Paul Constantinescu a primit titlul de membru corespondent al Academiei Române chiar în 1963, anul morții sale — o recunoaștere care a venit prea târziu pentru ca el s-o savureze.

Johann Sebastian Bach s-a născut pe 21 martie 1685 în Eisenach, Thüringia, într-o familie de muzicieni care număra generații întregi de meșteri ai sunetului. Rămas orfan de timpuriu, a învățat orga și compoziia sub îndrumătoarea fratelui mai mare, devenind unul dintre cei mai mari organiști și improvizatori ai vremii sale. A slujit ca muzician de curte, cantor și director muzical în mai multe orașe germane, lăsând o creație de o amploare uimitoare: Pasiunile, misele, can tatele, concertele, fugile și suitele sale sunt considerate astăzi apogeul muzicii baroce și una dintre culmile absolute ale creației umane. A murit la Leipzig pe 28 iulie 1750, în mare parte ignorat ca compozitor în timpul vieții, dar redescoperit în veacul următor drept un geniu tutelar al muzicii occidentale.

Scopul și ținta finală a oricărei muzici nu trebuie să fie alta decât slava lui Dumnezeu și împărtășirea sufletului.

Bach obișnuia să noteze la sfârșitul fiecărei partituri inițialele S.D.G. — Soli Deo Gloria („Doar lui Dumnezeu slava”), iar la început J.J. — Jesu Juva („Isuse, ajută”). Credinta era parte integrantă a meseriei sale.

Wolfgang Amadeus Mozart s-a născut pe 27 ianuarie 1756 la Salzburg, fiu al violonistului și pedagogului Leopold Mozart, care i-a recunoscut geniul de la vârsta de trei ani și l-a prezentat curților europene într-o serie de turnee celebre. Compozitor al clasicismului vienez, Mozart a scris peste 600 de lucrări în toate genurile muzicale — simfonii, concerte, cvartete, opere, muzică sacră — atingând o perfecțiune a formei și o grăie melodică fără egal. Operele sale „Nunta lui Figaro”, „Don Giovanni” și „Flautul fermecat”, alături de „Recviem” — rămas neterminat la moartea sa —, continuă să fie celebrate pe scenele lumii. A murit la Viena pe 5 decembrie 1791, la numai 35 de ani, în sărăcie, și a fost îngropat într-o groapă comună, înlăturarea să s-a petrecut fără pompa demnă de geniul său.

Recviemul său (K. 626) a fost comandat în secret de contele Franz von Walsegg, care dorea să-l prezinte drept propria compoziție în amintirea soției sale decedate. Mozart a murit luându-și această tagină de deslușire cu el, iar văduva Constanze a trebuit să ascundă faptul că lucrarea era neterminată pentru a încasa onorairul rămas.

Ludwig van Beethoven s-a născut la 17 decembrie 1770 în Bonn, Germania, într-o familie de muzicieni de curte, și a dat dovadă de un talent excepțional încă din copilărie. Mutat la Viena în 1792, a studiat cu Haydn și a cucerit rapid lumea muzicală europeană prin forța și originalitatea compozițiilor sale. Pe la 1796 a început să-și piardă auzul, o tragedie personală copleșitoare pe care a transformat-o în combustibil creator, compunând unele dintre cele mai mari capodopere ale sale, inclusiv Simfonia a IX-a, în deplină surditate. Caracterul său era marcat de o independență feroce, o profundă nevoie de libertate și o căutare neîncetată a sublimului în muzică. A murit la Viena pe 26 martie 1827, lăsând o operă care a schimbat pentru totdeauna cursul muzicii occidentale.

Beethoven obișnuia să-și toarne apă rece pe cap înainte de a compune, crezând că îi stimulează creativitatea, un obicei care îi irita adesea vecinii de la etajele de jos.

Johannes Brahms s-a născut la 7 mai 1833 în Hamburg, într-o familie modestă, fiul unui muzician ambulant, și a crescut cântând în tavernele orașului pentru a câștiga câțiva bani. La douăzeci de ani l-a întâlnit pe Robert Schumann, care l-a proclamat public drept geniul așteptat al muzicii germane, iar prietenia cu soția acestuia, pianista Clara Schumann, a devenit una dintre marile iubiri platonice ale istoriei muzicii. Brahms s-a stabilit la Viena în 1863 și a compus cu o seriozitate și o exigență rar întâlnite, așteptând douăzeci și unu de ani înainte de a-și publica Prima Simfonie. Opera sa — patru simfonii, un Recviem german de o gravitate zdrobitoare, concerte și muzică de cameră — îl situează printre cei mai mari arhitecți ai formei muzicale romantice. A murit la Viena pe 3 aprilie 1897, răpus de cancer.

Brahms nu s-a căsătorit niciodată; a întretinut timp de patru decenii o prietenie profundă și tandră cu Clara Schumann, a cărei moarte, în 1896, l-a devastat, iar el însuși a murit la mai puțin de un an după ea.

Frédéric Chopin s-a născut la 1 martie 1810 în Zelazowa Wola, Polonia, fiul unui profesor francez și al unei mame poloneze care i-a insuflat dragostea pentru muzică încă de mic. Un copil-minune, a cântat primul recital public la opt ani și a început să compună de la șapte ani; în 1830 a părăsit Polonia și s-a stabilit la Paris, unde a cucerit saloanele aristocratice și intelectuale ale Europei. Pianul a fost singurul său instrument de predilecție, iar în lucrările sale — nocturne, balade, mazurci, polci și studii — a distilat dorul polonez, rafinamentul francez și o profundă sensibilitate poetică găsită la puțini compozitori. Inima lui a rămas întotdeauna în Polonia, chiar dacă trupul său sleit de tuberculoză s-a stins la Paris pe 17 octombrie 1849, la doar 39 de ani; la cererea sa, inima i-a fost dusă și înmormântată la Varșovia.