Oameni

S-a născut în jurul anului 1431, se crede la Sighișoara, fiu al lui Vlad Dracul, domn al Țării Românești și cavaler al Ordinului Dragonului. În tinerețe a fost ostatic la curtea otomană, experiență care i-a modelat firea neînduplecată și cunoașterea adversarului. A domnit cu întreruperi între 1448 și 1476, impunând o ordine aspră și o dreptate temută, ce i-au adus renumele de conducător necruțător. Momentul său definitoriu a fost campania din iarna 1461–1462 împotriva Imperiului Otoman, culminând cu îndrăznețul atac de noapte asupra taberei sultanului Mahomed al II-lea. A pierit în luptă spre sfârșitul anului 1476, în împrejurări rămase incerte, dar a intrat în memoria neamului ca apărător dârz al țării sale.

Numele „Drăculea” provine de la tatăl său, Vlad Dracul, membru al Ordinului Dragonului (în latină „draco”), înființat pentru apărarea creștinătății.

Iancu de Hunedoara s-a născut în jurul anului 1406, într-o familie de origine română din Transilvania, ridicându-se prin merite militare până la cele mai înalte demnități ale regatului. A ajuns voievod al Transilvaniei și, din 1446, guvernator (regent) al Ungariei, dedicându-și viața luptei împotriva expansiunii otomane. A purtat numeroase campanii, cu victorii și înfrângeri, între care grea a fost cea de la Varna (1444) și de la Kosovo (1448). Momentul său de glorie a fost apărarea Belgradului în iulie 1456, unde, alături de călugărul Ioan de Capistrano, a zdrobit asediul sultanului Mahomed al II-lea. A murit la scurt timp după această biruință, la 11 august 1456, răpus de ciumă în tabăra de la Zemun, lăsând moștenire un fiu care avea să devină regele Matia Corvin.

În amintirea victoriei de la Belgrad, papa Calixt al III-lea a rânduit tragerea clopotelor la amiază în toată creștinătatea, obicei păstrat până azi.

Avram Iancu s-a născut la 1824 în satul Vidra de Sus din Munții Apuseni, într-o familie de moți, și a studiat dreptul la Cluj. La izbucnirea Revoluției de la 1848, a devenit conducătorul românilor transilvăneni, adunând sub arme moții din munți pentru apărarea drepturilor naționale. În fruntea oștilor țărănești a purtat lupte îndârjite în anii 1848–1849, ținând piept trupelor revoluționare maghiare în inima Apusenilor. Numit de popor „Crăișorul Munților”, a rămas simbol al demnității și al luptei pentru libertate. Dezamăgit de făgăduielile neîmplinite ale Vienei, a trăit ultimii ani în retragere și suferință, stingându-se la 1872 lângă Baia de Criș.

Prin testament, Avram Iancu a lăsat averea sa pentru sprijinirea învățământului românesc din Transilvania, dorind ca neamul să se ridice prin cultură.

Constantin Prezan s-a născut la 27 ianuarie 1861 în comuna Sturzeni (Butimanu), în ținutul Dâmboviței, urmând cariera armelor și pregătirea de inginer militar. A urcat treptele ierarhiei, iar în Primul Război Mondial a fost numit șef al Marelui Cartier General al Armatei Române. Sub conducerea sa a fost condusă campania din 1917, când armata română a repurtat marile victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, oprind ofensiva Puterilor Centrale pe frontul din Moldova. Pentru meritele sale a fost înălțat la demnitatea de mareșal al României. S-a stins la 27 august 1943, la conacul său de la Schinetea, în Moldova.

În refacerea armatei române din 1917 și în planificarea campaniei, mareșalul Prezan a fost secondat de tânărul ofițer Ion Antonescu, viitor conducător al statului.

Alexandru Averescu s-a născut la 3 aprilie 1859 la Ozeni (Babele), în sudul Basarabiei, și s-a format în armată pornind de la treptele modeste ale carierei militare. A luat parte la Războiul de Independență din 1877–1878, apoi a devenit ofițer de stat major și, ulterior, ministru de război. În Primul Război Mondial a comandat Armata a 2-a, având un rol de seamă în bătălia de la Mărăști din vara anului 1917, cea dintâi mare ofensivă victorioasă a armatei române. Pentru faptele sale a fost înaintat la gradul de mareșal, iar popularitatea sa l-a purtat de trei ori în fruntea guvernului României. S-a stins la 2 octombrie 1938 la București.

Popularitatea sa în rândul soldaților și țăranilor a dat naștere, după război, unui adevărat „mit Averescu”, care a stat la temelia partidului său politic.

Eremia Grigorescu s-a născut la 28 februarie 1863 în comuna Târgu Bujor din ținutul Covurluiului, distingându-se de tânăr prin înclinația spre studiu, îndeosebi spre artilerie. A urcat în ierarhia militară ca ofițer instruit și profesor la școala de ofițeri, dovedindu-se un comandant priceput. Momentul său definitoriu a fost vara anului 1917, când, în fruntea Armatei 1, a condus apărarea de la Mărășești, oprind ofensiva germană menită să scoată România din război. Numele său a rămas legat de deviza rezistenței românești, „Pe aici nu se trece!”. A murit la 21 iulie 1919, răpus de o boală molipsitoare, la puțină vreme după ce văzuse înfăptuită întregirea țării.

Deviza „Pe aici nu se trece!” a devenit simbolul rezistenței de la Mărășești din vara anului 1917, ecou al eroismului soldaților români.

Gheorghe Magheru s-a născut în anul 1802 în Oltenia, într-o familie de mici boieri, și s-a afirmat de tânăr în luptele pentru libertate. A luat parte la mișcarea lui Tudor Vladimirescu din 1821, iar mai târziu a devenit una dintre căpeteniile Revoluției de la 1848 din Țara Românească. Ca general al oștirii revoluționare, a organizat tabăra înarmată de la Râureni, lângă Râmnicu Vâlcea, menită să apere câștigurile revoluției. Silit de împrejurările politice să nu dea lupta și să ia calea pribegiei, a rămas totuși un simbol al idealurilor pașoptiste. S-a stins la 1880, după o viață închinată luptei pentru dreptate și înnoire.

Tabăra de la Râureni, adunată de Magheru în 1848, a fost cea dintâi încercare de organizare a unei oștiri naționale moderne în Țara Românească.

Informațiile documentate despre acest ofițer sunt insuficiente pentru o biografie sigură și verificabilă. Din datele oferite reiese că a fost un general român din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care ar fi luat parte la Războiul de Independență din 1877–1878 și la campaniile armatei române din acea vreme. În lipsa unor surse care să confirme cu certitudine locul și data nașterii, faptele de arme și împrejurările morții, redactorul se abține de la a atribui fapte precise. Numele „George Georgescu” fiind foarte răspândit, există riscul confuziei cu alte persoane. Din respect pentru adevăr, această biografie rămâne una sumară.

Identitatea precisă a acestui aviator nu a putut fi confirmată prin surse documentate, astfel încât biografia rămâne una prudentă. El este înfățișat ca reprezentant al generației de tineri ofițeri aviatori români căzuți în Primul Război Mondial, jertfiți în anii grei 1916–1918. Aviația română era pe atunci la începuturile ei, iar cei care s-au avântat în văzduh au înfruntat primejdii nemăsurate, cu aparate șubrede și fără parașute. Mulți dintre acești tineri au pierit în misiuni de recunoaștere ori în lupte aeriene, rămânând simbol al curajului și al jertfei pentru întregirea neamului. În cinstea lor și a acestui nume se cuvine pomenirea, chiar dacă amănuntele vieții rămân învăluite în umbra timpului.

Leonida s-a născut în jurul anului 540 î.Hr., odraslă a dinastiei Agiazilor, și a ajuns rege al Spartei în urma stingerii fraților săi mai mari. Crescut după aspra rânduială spartană, a întruchipat idealul ostașului deprins cu disciplina și disprețul față de moarte. Numele său a rămas legat pe veci de bătălia de la Termopile, din anul 480 î.Hr., când, în fruntea a trei sute de spartani și a câtorva mii de aliați, a ținut piept uriașei oștiri a regelui persan Xerxes. Trădat prin poteca de munte și înconjurat, a ales să lupte până la capăt, oprind înaintarea dușmanului cu prețul vieții sale și a celor din jur. Jertfa sa a devenit pildă nepieritoare de curaj și devotament față de patrie.

Vino și ia-le!

Pe locul bătăliei s-a ridicat o inscripție glăsuind că spartanii au căzut acolo ascultători poruncilor patriei, versuri păstrate de istoricul Herodot.

Alexandru s-a născut în anul 356 î.Hr. la Pella, capitala Macedoniei, fiu al regelui Filip al II-lea, și a fost învățăcelul filozofului Aristotel. La numai douăzeci de ani a urcat pe tron, moștenind o oaste călită și un regat puternic. Trecând în Asia, a zdrobit puterea Imperiului Persan în marile bătălii de la Granicos, Issos și Gaugamela, întinzându-și stăpânirea din Grecia și Egipt până la fluviul Indus. Într-un deceniu de campanii neîntrerupte a clădit unul dintre cele mai vaste imperii ale Antichității și a răspândit cultura elenă în tot Orientul. S-a stins la Babilon în iunie 323 î.Hr., la doar treizeci și trei de ani, lăsând o glorie ce avea să înfioare veacurile.

Se spune că Alexandru dormea cu un exemplar din „Iliada” lui Homer sub pernă, socotindu-l îndreptar al vitejiei; anecdota este consemnată de Plutarh.

Gaius Iulius Cezar s-a născut la 12 sau 13 iulie 100 î.Hr. la Roma, dintr-o veche familie patriciană. S-a ridicat prin talent politic și militar, ajungând consul și apoi guvernator al Galiei, unde, în campaniile dintre 58 și 51 î.Hr., a cucerit vaste teritorii și a scris despre ele în celebrele sale „Comentarii”. Trecând Rubiconul în anul 49 î.Hr., a dezlănțuit războiul civil din care a ieșit stăpân neîncetat al Romei, dobândind demnitatea de dictator. A reformat calendarul și statul, dar puterea sa a stârnit temeri în rândul senatorilor. A fost ucis prin înjunghiere la idele lui martie, 15 martie 44 î.Hr., în plin Senat, doborât de mâinile foștilor săi apropiați.

Zarul a fost aruncat.

Din numele său s-au tras titlurile imperiale „caesar”, „kaiser” și „țar”, purtate secole de-a rândul de conducătorii Europei.

Publius Cornelius Scipio, supranumit Africanul, s-a născut în jurul anului 236 î.Hr., dintr-o ilustră familie romană care a dat Republicii mulți comandanți. A cunoscut de tânăr grozăviile războiului cu Cartagina, luptând încă din vremea marilor înfrângeri suferite de Roma în fața lui Hannibal. Dovedindu-se un strateg strălucit, a cucerit stăpânirile cartagineze din Spania, apoi a purtat războiul pe pământ african. Momentul său de glorie a fost bătălia de la Zama, din anul 202 î.Hr., unde l-a înfrânt pe însuși Hannibal, punând capăt celui de-al Doilea Război Punic. Retras din viața publică în urma disputelor politice, s-a stins în jurul anului 183 î.Hr. la Liternum, în Campania, departe de cetatea pe care o slujise.

Se povestește că, mâhnit de nerecunoștința romanilor, Scipio ar fi cerut să nu fie îngropat la Roma, ci pe pământul unde se retrăsese.

Hannibal Barca s-a născut în anul 247 î.Hr. la Cartagina, fiu al generalului Hamilcar Barca, care, se spune, l-a pus de copil să jure ură veșnică Romei. Ajuns comandant al oștirilor cartagineze din Spania, a dezlănțuit al Doilea Război Punic, săvârșind fapta rămasă legendară: trecerea Alpilor cu oastea și elefanții de război, în anul 218 î.Hr. Pe pământul Italiei a repurtat victorii răsunătoare, între care strălucita nimicire a legiunilor romane la Cannae, în 216 î.Hr. Rechemat în Africa, a fost în cele din urmă înfrânt la Zama, în 202 î.Hr., de Scipio Africanul. Urmărit necontenit de dușmănia Romei, a ales să-și ia viața prin otravă în jurul anului 183 î.Hr., spre a nu cădea prizonier.

Bătălia de la Cannae, unde Hannibal și-a învăluit și nimicit adversarul mult mai numeros, este studiată și azi în academiile militare ca model de manevră de încercuire.

S-a născut în jurul anului 1412 în satul Domrémy, în Lorena, fiică de plugar, într-o Franță sfâșiată de Războiul de o Sută de Ani. De copilă a mărturisit că aude glasuri cerești care o îndeamnă să izgonească pe englezi și să-l ducă pe delfin la încoronare. În 1429, îmbrăcată în armură, a spart asediul cetății Orléans și a redat curaj oștirii franceze, iar la 17 iulie același an a stat alături de Carol al VII-lea, uns rege la Reims. Prinsă la Compiègne în 1430 și vândută englezilor, a fost judecată de un tribunal bisericesc la Rouen sub acuzații de erezie. A fost arsă pe rug la 30 mai 1431, strigând numele lui Iisus; peste veacuri a fost reabilitată, iar în 1920 canonizată sfântă a Bisericii Catolice.

La procesul de reabilitare din 1456, purtat la un sfert de veac după moartea ei, sentința care o condamnase a fost declarată nulă și nedreaptă.