Oameni

Pescar din Betsaida Galileei și frate al lui Simon Petru, Andrei fusese mai întâi ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, iar când l-a auzit pe acesta arătând spre Mielul lui Dumnezeu, a mers îndată după Hristos și l-a adus și pe fratele său, pentru care tradiția îl numește „cel dintâi chemat”. După Cincizecime a propovăduit Evanghelia în ținuturile din jurul Mării Negre, iar vechea tradiție a Bisericii îl leagă de propovăduirea în Sciția, ținut care cuprindea și Dobrogea de astăzi. A pătimit mucenicia la Patras, în Ahaia, răstignit pe o cruce în formă de X, numită de atunci „crucea Sfântului Andrei”. Este pomenit la 30 noiembrie și cinstit de români ca ocrotitor duhovnicesc al neamului.

În evlavia populară românească, seara de dinaintea zilei sale (noaptea de Sfântul Andrei) a rămas legată de vechi datini, semn al vechimii cinstirii lui în aceste ținuturi.

Născut în Sciția Mică, adică în Dobrogea de astăzi, Ioan Casian a plecat de tânăr spre Răsărit, unde a cercetat viețuirea marilor pustnici din Egipt și Palestina, deprinzând de la ei rânduiala vieții călugărești. Ajuns apoi în Apus, a fost hirotonit și a întemeiat la Marsilia două mănăstiri, una de bărbați și una de femei, așezând acolo rânduielile monahismului răsăritean. A scris în limba latină „Așezămintele mănăstirești” și „Convorbirile duhovnicești”, în care a înfățișat învățătura Părinților pustiei despre luptele lăuntrice și despre creșterea în virtute. Prin scrierile sale a fost punte între monahismul Răsăritului și cel al Apusului, iar Sfântul Benedict de Nursia le-a rânduit spre citire în mănăstirile sale. Este pomenit la 29 februarie, iar în anii care nu au această zi, la 28 februarie.

Fiind pomenit la 29 februarie, prăznuirea lui deplină cade doar o dată la patru ani, în anii bisecți.

Călugăr învățat, născut în Sciția Mică (Dobrogea), Dionisie s-a numit pe sine „Exiguul”, adică „cel Smerit”, deși era unul dintre cei mai iscusiți cărturari ai vremii sale. Ajuns la Roma, a tradus din grecește în latinește canoane bisericești, hotărâri ale Sinoadelor și scrieri patristice, făcând cunoscută Apusului bogăția Răsăritului. Numele său a rămas legat mai ales de așezarea numărării anilor de la Nașterea lui Hristos, socoteală care stă la temelia erei creștine folosite până astăzi. A întocmit și tabele pentru aflarea datei Paștilor, ostenindu-se pentru buna rânduială a vieții bisericești. S-a mutat către Domnul la Roma, în jurul anului 544.

Din socoteala lui a rămas felul în care numărăm anii „după Hristos” în întreaga lume, deși el însuși s-a numit doar „cel mic”.

Episcop de Remesiana, cetate din ținuturile dunărene ale Daciei Mediteraneene, Niceta a fost un neobosit propovăduitor al Evangheliei printre popoarele de la Dunăre. A scris lucrări de învățătură pentru cei ce se pregăteau de botez și tâlcuiri ale credinței, dintre care s-au păstrat câteva. Prietenul său, Sfântul Paulin de Nola, i-a închinat versuri în care îi laudă râvna misionară și darul cântării. Tradiția i-a atribuit multă vreme alcătuirea imnului „Te Deum laudamus”, deși această atribuire rămâne nesigură. S-a săvârșit în pace la începutul veacului al V-lea.

Multă vreme s-a crezut că el a alcătuit „Te Deum laudamus”, unul dintre cele mai vechi și mai iubite imne de laudă ale Bisericii.

Născut în satul Crăiniceni din ținutul Botoșanilor și rămas de mic orfan, Ilie Iacob (numele său de mirean) a fost crescut de bunica sa în frică de Dumnezeu și în dragoste de carte sfântă. A intrat în viața călugărească la Mănăstirea Neamț, unde a primit numele de Ioan, iar mai apoi a plecat în Țara Sfântă, dornic de o viețuire mai aspră. Acolo a viețuit la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul și apoi în peștera Sfintei Ana din pustiul Hozeva, în post, rugăciune și tăcere, scriind versuri și cuvinte de folos duhovnicesc. S-a mutat către Domnul în anul 1960, iar după ani, când i s-au aflat moaștele nestricate, credincioșii au cunoscut sfințenia vieții lui. A fost trecut în rândul sfinților și este pomenit la 5 august.

A lăsat în urmă o bogată zestre de poezii duhovnicești, prin care a rămas cunoscut și iubit între credincioșii români.

Sfântul Dimitrie s-a născut în satul Basarabi, de pe malul râului Lom, în ținuturile bulgărești de la sud de Dunăre. Tradiția îl arată ca păstor de vite în tinerețe, iar mai apoi ca pustnic care s-a nevoit în sihăstrie, ducând o viață de post, rugăciune și smerenie adâncă. După adormirea sa, moaștele i-au fost aflate în chip minunat și au fost cinstite de credincioșii din partea locului pentru multele tămăduiri dăruite. În anul 1774, moaștele au fost aduse la București și așezate în Catedrala Mitropoliei, unde se află până astăzi. Este cinstit ca ocrotitor al Bucureștiului și pomenit la 27 octombrie.

În fiecare an, la pomenirea sa, mulțime de credincioși se închină moaștelor sale așezate în Catedrala Patriarhală din București.

Născut la Raguza (Dubrovnik), din părinți de neam aromânesc, Iacob (numele său de mirean) a rămas de tânăr orfan și a fost crescut în credință și învățătură. A intrat în viața călugărească la Muntele Athos, unde a primit numele de Iosif și s-a deprins cu nevoințele monahicești, slujind apoi ca egumen în mai multe mănăstiri. La bătrânețe a fost ales mitropolit al Timișoarei, păstorind cu blândețe turma încercată din Banat în vremuri grele. După câțiva ani s-a retras la Mănăstirea Partoș, unde și-a petrecut cele din urmă zile în rugăciune și s-a mutat către Domnul în anul 1656. Este cinstit ca ocrotitor al Banatului și pomenit la 15 septembrie.

Moaștele sale se află la Catedrala Mitropolitană din Timișoara, iar la Mănăstirea Partoș, unde s-a nevoit, se păstrează vie amintirea vieții lui.

Născut în Iviria (Georgia) și numit din botez Andrei, a fost în tinerețe robit și dus departe de casă, dar Dumnezeu l-a scos din robie și l-a adus în Țara Românească, unde a deprins limba și meșteșugul tiparului. Călugărit cu numele de Antim, a ajuns unul dintre cei mai iscusiți tipografi ai vremii, tipărind cărți de slujbă și de învățătură în românește, grecește, slavonește, arăbește și georgiană. Ridicat mitropolit al Țării Românești, a zidit la București o mănăstire care îi poartă numele și a rostit „Didahiile”, predici pline de căldură și de mustrare părintească pentru popor. Amestecat fără voie în tulburările politice ale vremii, a fost caterisit pe nedrept, iar apoi ucis în taină în drum spre surghiun, în anul 1716, primind astfel cununa muceniciei. A fost trecut în rândul sfinților și este pomenit la 27 septembrie.

A fost totodată tâmplar, gravor și zugrav iscusit, împodobind el însuși cărțile și odoarele bisericești ieșite din mâinile lui.

Născut la Poltava, în ținuturile ucrainene, Petru (numele său de mirean) a părăsit școala pentru a căuta o viețuire după Evanghelie, cercetând mănăstiri și pustnici prin ținuturile românești și la Muntele Athos. Călugărit cu numele de Paisie, a adunat în jurul său ucenici de multe neamuri și a reînnoit rugăciunea neîncetată a inimii, „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Așezat mai apoi stareț la Mănăstirea Neamț din Moldova, a rânduit acolo o obște numeroasă și rânduieli de viață duhovnicească urmate multă vreme. S-a ostenit mult cu tălmăcirea și îndreptarea scrierilor Sfinților Părinți, între care textele Filocaliei, pe care le-a făcut cunoscute lumii slave. S-a mutat către Domnul la Neamț, în anul 1794, și este pomenit la 15 noiembrie.

Prin ucenicii trimiși din obștea de la Neamț în multe țări, reînnoirea duhovnicească începută de el s-a răspândit în întreg Răsăritul ortodox.

Cuvios stareț și duhovnic iscusit, Vasile s-a nevoit în schiturile din munții Buzăului și ai Vrancei, așezând viață de obște și rânduieli isihaste la Poiana Mărului și Dălhăuți. A fost dascăl al rugăciunii lui Iisus și al trezviei lăuntrice, călăuzind pe mulți ucenici pe calea nevoinței. Între aceștia s-a numărat și tânărul Platon, cel ce avea să ajungă marele stareț Paisie de la Neamț, pe care Vasile l-a călugărit și l-a povățuit la începutul căii sale. A scris cuvinte de învățătură (introduceri) la scrierile filocalice despre rugăciune și paza minții, ajutând la înțelegerea lor. S-a săvârșit către Domnul în anul 1767 și este pomenit la 25 aprilie.

A fost povățuitorul duhovnicesc al Sfântului Paisie de la Neamț încă înainte ca acesta să ajungă vestit stareț.

Născut la București și numit din botez Constantin, a intrat de tânăr în viața călugărească la Mănăstirea Cernica, unde a primit numele de Calinic și s-a deprins cu postul aspru, cu privegherea și cu rugăciunea neîncetată. Ajuns stareț al Cernicăi, a înnoit mănăstirea, a zidit biserici și chilii și a purtat grijă de bolnavi și de săraci, fiind cunoscut pentru milostenia și blândețea sa. A fost apoi ales episcop al Râmnicului, unde a ridicat din nou eparhia din sărăcie, a zidit lăcașuri și s-a îngrijit de tipărirea cărților bisericești. Toată viața a păstrat sărăcia de bunăvoie și postul, iar tradiția i-a păstrat multe fapte de facere de minuni și de înainte-vedere. S-a mutat către Domnul la Cernica, în anul 1868, și este pomenit la 11 aprilie.

Deși a cârmuit mănăstiri și eparhii și a zidit multe lăcașuri, a rămas până la moarte sărac de bunăvoie, împărțind săracilor ce avea.

Născut în Transilvania, Gheorghe a plecat de tânăr spre Răsărit și a ajuns la Muntele Athos, unde s-a alăturat obștii Sfântului Paisie Velicicovschi, deprinzând de la el rânduiala vieții de obște și rugăciunea inimii. L-a urmat pe stareț și în Moldova, la mănăstirile Dragomirna și Secu, întărindu-se în nevoința călugărească. Chemat mai apoi în Țara Românească, a fost așezat stareț la Cernica, mănăstire pustiită de vremuri, pe care a ridicat-o din nou și a umplut-o de viețuitori, iar apoi a înnoit și Mănăstirea Căldărușani. A adus astfel în Muntenia rânduiala duhovnicească paisiană, punând temelie unei bogate vieți monahicești. S-a săvârșit către Domnul în anul 1806 și este pomenit la 3 decembrie.

Reînnoind Cernica și Căldărușani, a pregătit fără să știe pământul duhovnicesc din care aveau să crească sfinți precum Calinic de la Cernica.

Fiu al lui Zevedeu și frate al lui Iacob, Ioan era pescar la Marea Galileei când Hristos l-a chemat să-I fie ucenic, iar el a lăsat îndată mreaja și l-a urmat. A fost dintre cei mai apropiați apostoli, martor al Schimbării la Față și al rugăciunii din Ghetsimani, iar la Cină s-a rezemat de pieptul Învățătorului, pentru care tradiția îl numește „ucenicul pe care îl iubea Iisus”. Stând lângă Cruce, a primit-o în grijă pe Maica Domnului, ca pe propria mamă. Tradiția îi atribuie Evanghelia a patra, cele trei epistole și Apocalipsa, scrisă în insula Patmos, unde fusese surghiunit; pentru înălțimea învățăturii sale despre Cuvântul lui Dumnezeu a fost numit „Teologul”. S-a săvârșit în adânci bătrâneți la Efes, iar Biserica îl pomenește la 8 mai și la 26 septembrie.

Dumnezeu este iubire, și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne întru el.

Este singurul dintre cei doisprezece apostoli despre care tradiția spune că nu a murit ca mucenic, ci s-a săvârșit la adânci bătrâneți.

Născut la Cezareea Capadociei dintr-o familie plină de sfinți, Vasile a fost crescut în credință de bunica sa Macrina și de părinții săi, iar mai apoi a strălucit în școlile Atenei, unde a legat prietenie cu Grigorie de Nazianz. Părăsind slava lumii, a cercetat pustnicii din Egipt și Siria și s-a nevoit în singurătate, așezând apoi rânduieli pentru viața de obște care au rămas temelie a monahismului răsăritean. Ales arhiepiscop al Cezareei, a apărat cu tărie dreapta credință împotriva rătăcirii ariene, care tăgăduia dumnezeirea Fiului, și a scris cuvinte adânci despre facerea lumii („Omiliile la Hexaimeron”) și despre Duhul Sfânt. A zidit la marginea cetății un mare așezământ de milostenie, cu spital și casă pentru săraci, numit „Vasiliada”, și a rânduit o Sfântă Liturghie care îi poartă numele. S-a mutat către Domnul la 1 ianuarie 379, iar Biserica îl cinstește ca unul dintre cei trei mari dascăli și ierarhi, pomenindu-l la 1 ianuarie.

Pâinea de care nu te folosești este a celui flămând; haina pe care o păstrezi în lăzi este a celui gol; încălțămintea care putrezește la tine este a celui desculț.

Așezământul de ajutorare zidit de el, „Vasiliada”, era ca o mică cetate a milosteniei, cu spital și adăpost pentru bolnavi și săraci, socotit între cele dintâi așezăminte de acest fel din lume.