Oameni

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820 în Bârlad, din o familie boierească moldoveană, și s-a format în spiritul ideilor revoluționare ale veacului său, participând activ la mișcarea din 1848 din Moldova. Prin dubla sa alegere ca domn al Moldovei (5 ianuarie 1859) și al Țării Românești (24 ianuarie 1859), a realizat Unirea Principatelor, punând bazele statului național român modern. În scurta dar densă sa domnie a înfăptuit reforme de anvergură: secularizarea averilor mânăstirești, reforma agrară din 1864 care a împroprietărit țăranii, întemeierea universităților din Iași și București și modernizarea sistemului de drept. Forțat să abdice în februarie 1866 de o coaliție politică adversă, a trăit ultimii ani în exil, murind la 15 mai 1873 la Heidelberg, departe de țara pe care o întemeiase.

Cuza a fost ales domn al ambelor Principate printr-o interpretare ingenioasă a tratatelor internaționale: convențiile europene nu interziceau expres ca aceeași persoană să fie aleasă în ambele principate, fapt de care unioniștii au profitat cu mare abilitate diplomatică.

Mihail Kogălniceanu s-a născut la 6 septembrie 1817 la Iași, din o familie boierească moldoveană, și s-a format la Berlin și Paris, devenind unul dintre cei mai luminați intelectuali ai generației sale. Istoric pasionat, a fondat revista Dacia Literară (1840) și a editat cronicile moldovenești vechi, contribuind decisiv la conștiința identitară a românilor. Ca om de stat și prim-ministru al lui Cuza (1863–1865), a fost arhitectul reformelor fundamentale: secularizarea averilor mânăstirești și legea rurală din 1864 care a transformat structura socială a României. A militat toată viața pentru Unire și, mai târziu, ca ministru de externe, a jucat un rol esențial în proclamarea Independenței României în 1877. A murit la Paris pe 1 iulie 1891, lăsând în urmă o moștenire politică și culturală de neprețuit pentru națiunea română.

Eu privesc ca Patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbește românește.

La numai 23 de ani, Kogălniceanu a ținut cursul inaugural de istorie națională la Academia Mihăileană — un discurs atât de puternic prin viziunea sa pan-română încât autoritățile moldovene l-au interzis imediat, sistând cursul după prima lecție.

Ion C. Brătianu s-a născut pe 2 iunie 1821 la Pitești, dintr-o familie de boieri înstăriți, și s-a format la Paris, unde a îmbrățișat ideile liberale și republicane ale epocii. A participat la revoluția de la 1848 din Țara Românească și a militat în exil pentru autonomia și unirea Principatelor Române. Împreună cu fratele său Dumitru, a fondat Partidul Național Liberal și a jucat un rol central în aducerea prințului Carol de Hohenzollern pe tronul României în 1866. Ca prim-ministru (1876–1888), a condus România prin unul dintre momentele sale cele mai decisive: a obținut independența față de Imperiul Otoman în urma Războiului din 1877–1878 și a pregătit proclamarea Regatului în 1881. A murit pe 16 mai 1891, lăsând o dinastie politică ce a marcat decisiv evoluția României moderne.

Deși a contribuit decisiv la aducerea lui Carol I pe tron în 1866, Brătianu fusese cu câțiva ani înainte un republican convins care milita împotriva monarhiei — o transformare pragmatică ce a definit stilul său politic de-a lungul întregii cariere.

Barbu Catargiu s-a născut la 7 noiembrie 1807 în București, dintr-o veche familie boierească, și a urmat studii de litere, drept și filosofie la Paris. Reîntors în țară, s-a afirmat ca jurnalist și orator remarcabil, devenind liderul incontestabil al curentului conservator. La 22 ianuarie 1862 a fost desemnat primul președinte al Consiliului de Miniștri al României unite, punând bazele guvernului modern român. A fost asasinat pe 8 iunie 1862, împușcat mortal la ieșirea din incinta Adunării Deputaților, de către un autor rămas până astăzi necunoscut. Moartea sa a zguduit tânărul stat român și l-a transformat într-un simbol al demnității și sacrificiului civic.

Pe drapelul nostru, înaintea căruia să fim îngenunchiați, să scriem: «Toate pentru țară, nimic pentru noi!»

Asasinarea lui Barbu Catargiu rămâne până astăzi una dintre cele mai mari enigme ale istoriei politice românești: autorul crimei nu a fost niciodată identificat și judecat.

Ion Gheorghe Duca s-a născut la 20 decembrie 1879 în București și a urmat o carieră strălucitoare în rândurile Partidului Național Liberal, formându-se în școala politică a lui Ionel Brătianu. A ocupat funcțiile de ministru de externe, ministru de interne și, în noiembrie 1933, a fost numit prim-ministru al României. Hotărârea sa de a scoate în afara legii Mișcarea Legionară, pentru a apăra ordinea democratică și constituțională, i-a adus amenințări directe din partea extremei drepte. A fost asasinat pe peronul gării din Sinaia, la 29 decembrie 1933, împușcat de un grup de legionari — martir al valorilor liberale și al statului de drept.

Ion Gheorghe Duca a fost al doilea prim-ministru al României asasinat în funcție, la doar 45 de zile după ce preluase conducerea guvernului.

Ferdinand I s-a născut la 24 august 1865 la Sigmaringen, ca nepot al regelui Carol I, și a urcat pe tronul României la 10 octombrie 1914, în mijlocul primei conflagrații mondiale. A avut curajul să-și urmeze conștiința și dragostea pentru noua sa patrie, conducând România în Primul Război Mondial alături de Antantă, cu sacrificii imense. Domnia sa a culminat cu Marea Unire de la 1918, când provinciile românești s-au unit într-un singur stat, iar în 1922 s-a încoronat la Alba Iulia ca rege al României Mari. A murit la 20 iulie 1927, lăsând în urmă o Românie întregită și modernizată, intrat în istorie cu titlul de Ferdinand Întregitorul.

Voi fi un bun român.

Deși era de origine germană (din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen), Ferdinand I a refuzat să lupte alături de Germania în Primul Război Mondial, alegând România — un act de curaj personal care i-a înstrăinat temporar familia din Germania.

Carol I s-a născut la 20 aprilie 1839 la Sigmaringen, din dinastia Hohenzollern, și a fost ales Domn al Principatelor Unite Române la 20 aprilie 1866, aducând stabilitate și viziune unui stat tânăr și frământat. Sub conducerea sa abilă, România a obținut recunoașterea internațională a independenței prin Tratatul de la Berlin din 1878, iar în 1881 a fost proclamat primul rege al României. A construit instituții moderne, a patronat cultura și știința — inclusiv Academia Română — și a ridicat celebrul castel Peleș. A murit la 10 octombrie 1914, după 48 de ani de domnie, lăsând în urmă un stat modern, suveran și recunoscut pe scena europeană.

Carol I a dorit să abdice o singură dată, în 1870, în urma înfrângerii Franței de către Prusia — deoarece se simțea jenat că țara sa nu luase atitudine. A renunțat la abdicare după ce o delegație de boieri l-a convins să rămână.

Ecaterina Teodoroiu s-a născut la 14 ianuarie 1894 în Vădeni, județul Gorj, dintr-o familie modestă de olteni harnici și credincioși, și visa să devină învățătoare. Când România a intrat în Primul Război Mondial, s-a oferit voluntar pe front, lucrând mai întâi ca infirmieră, iar apoi luptând efectiv cu arma în mână după ce și-a pierdut frații pe câmpul de bătălie. Regele Ferdinand i-a conferit gradul de sublocotenent și a primit comanda unui pluton de 25 de soldați — prima femeie ofițer din armata română. A căzut eroic în luptele de la Mărășești, în seara zilei de 22 august 1917, împușcată în timp ce își conducea oamenii în față. A intrat în istoria României ca Eroina de la Jiu, simbol al jertfei pure și al iubirii de patrie.

Ecaterina Teodoroiu fusese și membră fondatoare a primelor organizații de cercetași din România, înainte de a deveni soldat — dovadă a spiritului civic și organizatoric de care dăduse dovadă încă din tinerețe.

Vasile Lupu, al cărui nume real era Lupu Coci, s-a născut în jurul anului 1595, probabil de origine aromână sau albanezã hellenizată, și a urcat la domnia Moldovei în 1634 printr-o combinație de abilitate politică și sprijin otoman. A fost unul dintre cei mai bogați și mai ambiționoși domni ai Moldovei din secolul al XVII-lea, cu veleități de hegemon al Ortodoxiei răsăritene și legături strânse cu Patriarhia Ecumenică din Constantinopol. Cea mai durabilă ctitorie a sa este Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași, ridicată în 1639 și împodobită cu o dantelărie de piatră fără egal în lumea ortodoxă, unde a adus moaștele Sfintei Parascheva. A sprijinit tiparul, a codificat legea — prin Pravila lui Vasile Lupu din 1646 — și a patronat cultura, contribuind la modernizarea Moldovei medievale. Detronat în 1653 în urma unor conflicte politice și militare, a murit la 28 martie 1661 la Istanbul, unde fusese ținut prizonier.

Vasile Lupu a adus la Iași, în 1641, moaștele Sfintei Parascheva — cel mai prețios odor al Ortodoxiei românești — ca semn al recunoașterii din partea Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol pentru generoasele sale donații către lumea ortodoxă.

George Washington s-a născut la 22 februarie 1732 în Virginia, într-o familie de plantatori, și a crescut cu simțul datoriei față de comunitate după moartea timpurie a tatălui său. A condus Armata Continentală în Războiul de Independență împotriva Marii Britanii și a dus revoluția americană la victorie prin tenacitate și integritate exemplară. Ales primul președinte al Statelor Unite în 1789, a servit două mandate cu înțelepciune, refuzând un al treilea și stabilind astfel precedentul democratic al transferului pașnic de putere. Prin Discursul de Adio din 1796, a avertizat națiunea împotriva alianțelor permanente și a diviziunii partizane, lăsând un testament civic de valoare perenă. A murit la 14 decembrie 1799 la Mount Vernon, lăsând în urmă imaginea omului care putea câștiga puterea și o refuza de bunăvoie.

Observați buna-credință și dreptatea față de toate națiunile. Cultivați pacea și armonia cu toate.

Washington a refuzat să accepte salariul de președinte (propunând să fie plătit doar cheltuielile), dar Congresul a insistat să primească indemnizația de 25.000 de dolari pe an.

Nelson Rolihlahla Mandela s-a născut la 18 iulie 1918 în Mvezo, Transkei, și a crescut în tradiția aristocrației tribale xhosa, devenind mai târziu avocatul care a ales lupta împotriva apartheidului în loc de o carieră confortabilă. Condamnat la închisoare pe viață în 1964, a petrecut 27 de ani în detenție — cea mai mare parte pe insula Robben — fără a-și abandona convingerile sau a ceda spiritului de răzbunare. Eliberat în 1990 după negocieri cu președintele F.W. de Klerk, a condus tranziția Africii de Sud spre democrație, devenind primul președinte ales prin vot universal în 1994. A guvernat cu un spirit al reconcilierii naționale rar întâlnit în istorie, sprijinind Comisia pentru Adevăr și Reconciliere și renunțând la un al doilea mandat în 1999. A murit la 5 decembrie 2013 la Johannesburg, lăsând în urmă un model universal de demnitate, iertare și speranță.

A fi liber nu înseamnă doar a-ți rupe lanțurile, ci a trăi în așa fel încât să respecți și să sporești libertatea celorlalți.

Numărul de prizonier al lui Mandela pe insula Robben a fost 46664 — combinație care a devenit ulterior numele unui program mondial de combatere a HIV/SIDA lansat de el.

Mohandas Karamchand Gandhi s-a născut la 2 octombrie 1869 în Porbandar, Gujarat, într-o familie de tradiție hindusă și jainistă care l-a format cu valori ale nonviolenței și abstinenței. Avocat format la Londra, a descoperit vocația sa politică în Africa de Sud, unde a dezvoltat metoda satyagraha — rezistența nonviolentă ca forță morală împotriva nedreptății. Întors în India, a condus mișcarea de independență față de Imperiul Britanic prin campanii emblematice precum Marșul Sării din 1930, mobilizând milioane de oameni fără a recurge la violență. A obținut independența Indiei în 1947, dar a trăit cu durere adâncă împărțirea subcontineentului în India și Pakistan și violențele intercomunitare care au urmat. A fost asasinat la 30 ianuarie 1948 la New Delhi de un extremist hindus, murind cu cuvintele rugăciunii pe buze.

Dacă am putea să ne schimbăm pe noi înșine, tendințele din lume s-ar schimba și ele. Pe măsură ce omul își schimbă propria fire, atitudinea lumii față de el se schimbă și ea.

Fraza faimoasă «Fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume» nu apare în scrierile lui Gandhi; cercetătorii au trasat-o la o autoare americană din 1974 — Arleen Lorrance.