Artă

În ultimii ani ai vieții, Caravaggio a fugit din Roma după ce a ucis un om într-o încăierare și a rătăcit prin Napoli, Malta și Sicilia. La Malta a fost primit în Ordinul Cavalerilor, dar a fost curând întemnițat și exclus din ordin. A murit în 1610, la doar 38 de ani, în împrejurări rămase neclare, în timp ce spera într-o grațiere papală.

Guido Reni a pictat „Masacrul inocenților”, aflat la Pinacoteca Nazionale din Bologna, ca o scenă de mare violență temperată totuși de grație și de un echilibru aproape muzical al gesturilor. Compoziția a fost mult admirată și studiată de artiști din secolele următoare pentru felul în care ordonează disperarea într-o structură clasică. Lucrarea datează din jurul anului 1611.

„Moartea Fecioarei”, pictată de Caravaggio pentru o biserică din Roma, a fost refuzată de călugări fiindcă Maria era înfățișată ca o femeie de rând, cu trupul umflat și picioarele descoperite. Se zvonea chiar că artistul folosise drept model trupul unei femei înecate. Tabloul a fost totuși cumpărat, la sfatul lui Rubens, și se află astăzi la Muzeul Luvru.

Caravaggio a lăsat mai multe versiuni ale temei „Cavalerul necredincios” sau „Ghicitoarea”, în care o tânără ghicitoare îi citește palma unui tânăr elegant, furându-i pe furiș inelul. Scena, lipsită de orice subiect religios sau mitologic, aducea în pictura serioasă viața obișnuită de pe stradă. Astfel de compoziții de gen erau o noutate îndrăzneață pentru finalul secolului al XVI-lea.

Câtă vreme voi trăi, veți vedea sufletul unui Cezar în sufletul unei femei.

Îmi voi arăta Luminăției Voastre ce poate face o femeie.

Atelierul lui Peter Paul Rubens din Anvers funcționa aproape ca o manufactură: maestrul concepea compoziția și schița modelul, iar zeci de ucenici și colaboratori specializați executau porțiuni mari din pânză, după care Rubens intervenea la final pentru a unifica totul. Această organizare i-a permis să livreze un număr uriaș de lucrări, motiv pentru care astăzi cataloagele deosebesc cu grijă între opere autografe, de atelier și copii.

Rubens nu a fost doar pictor, ci și diplomat aflat în slujba curților europene, iar în 1630 a fost înnobilat de regele Carol I al Angliei. Cunoștea mai multe limbi și își purta corespondența într-o latină elegantă, ceea ce l-a făcut un intermediar prețuit între Spania și Anglia în negocierile de pace.

Marele triptic „Coborârea de pe cruce”, pictat de Rubens pentru catedrala din Anvers între 1612 și 1614, este considerat una dintre operele fundamentale ale barocului flamand. Compoziția în diagonală, cu trupul palid al lui Hristos alunecând pe un giulgiu alb, concentrează lumina în centru și a devenit un model de dramatism reținut.

În celebra „Grădină a iubirii”, Rubens și-a pictat propria a doua soție, tânăra Helena Fourment, cu care s-a căsătorit în 1630, când el avea deja peste cincizeci de ani. Helena apare în numeroase lucrări din ultimul deceniu al vieții pictorului, iar carnația ei generoasă a devenit un fel de emblemă a idealului feminin rubensian.

Termenul modern „rubensian”, folosit pentru a descrie o siluetă feminină plină și senzuală, provine direct din felul în care Rubens picta nudurile: cărnuri calde, luminoase, cu tușe roz și perlate care sugerau pulsul vieții sub piele. Pictorul folosea straturi transparente de culoare pentru a reda transluciditatea carnației.

Anthony van Dyck a fost cel mai strălucit colaborator tânăr al lui Rubens, lucrând în atelierul acestuia încă din adolescență. Deși a preluat multe din procedeele maestrului, și-a dezvoltat un stil propriu, mai rafinat și mai melancolic, care avea să transforme portretistica europeană.

Ajuns pictor de curte al regelui Carol I al Angliei, Van Dyck a creat portrete de o eleganță aristocratică fără egal, cu figuri zvelte, mâini alungite și priviri visătoare. „Carol I la vânătoare”, aflat astăzi la Luvru, îl arată pe rege în picioare, cu o ținută firească dar suverană, un tip de portret care avea să influențeze secole de pictură engleză.

Barbișonul ascuțit și subțire pe care îl purtau cavalerii epocii a ajuns să fie numit „barbă van Dyck” tocmai pentru că pictorul flamand a imortalizat atâția nobili cu acest tip de tunsoare a bărbii în portretele sale. Denumirea s-a păstrat până astăzi în mai multe limbi.

Van Dyck a fost un maestru al redării materialelor: satinul lucios, dantela fină și armura strălucitoare din portretele sale par aproape palpabile. Pentru a obține strălucirea țesăturilor de mătase, aplica tușe rapide și sigure de alb peste tonurile de bază, sugerând reflexele luminii mai degrabă decât să le deseneze minuțios.

Jacob Jordaens a rămas la Anvers toată viața și, spre deosebire de Rubens și Van Dyck, nu a călătorit în Italia pentru a studia direct arta clasică. A devenit cel mai important pictor al orașului după moartea lui Rubens, în 1640, primind numeroase comenzi importante.

Jordaens a reluat de mai multe ori tema populară „Regele bea”, inspirată din sărbătoarea Bobotezei, în care cel care găsea bobul ascuns în plăcintă devenea rege al ospățului. Scenele sale, pline de personaje care mănâncă, cântă și beau, sunt o mărturie vie a vieții festive flamande și a gustului pentru proverbe moralizatoare.

O temă îndrăgită de Jordaens a fost proverbul flamand ilustrat prin „Bătrânii cântă, tinerii ciripesc”, care sugerează că cei tineri imită comportamentul celor bătrâni. Pictorul aduna în jurul mesei mai multe generații, subliniind ideea că exemplul părinților modelează purtarea copiilor.

Rubens a fost un colecționar pasionat de antichități și de artă italiană, iar casa sa din Anvers, astăzi muzeul Rubenshuis, era gândită ca un palat în stil italian cu o galerie de sculpturi antice. Studiul intens al operelor lui Tițian și al Antichității clasice se reflectă în monumentalitatea și dinamismul figurilor sale.

Ciclul de peste douăzeci de pânze uriașe dedicate vieții reginei Maria de Medici, comandat pentru palatul Luxemburg din Paris, este una dintre cele mai ambițioase serii ale lui Rubens. Pictorul a transformat episoade banale sau delicate din biografia reginei în alegorii triumfale, amestecând personaje reale cu zei și figuri mitologice.

Rubens picta adesea schițe preliminare rapide, numite „modello”, pe panouri mici de lemn, în care fixa compoziția și armoniile de culoare înainte de execuția lucrării finale de mari dimensiuni. Aceste bozzetto-uri, azi foarte prețuite, dezvăluie libertatea tușei sale și sunt considerate printre cele mai vii mărturii ale geniului său inventiv.

Talentul meu este de așa natură încât nicio lucrare, oricât de mare ca dimensiune sau variată ca subiect, nu mi-a depășit vreodată curajul

Consider întreaga lume drept patria mea

Pânza cunoscută astăzi drept „Rondul de noapte” a lui Rembrandt nu înfățișează de fapt o scenă nocturnă. Titlul greșit s-a impus în secolul al XVIII-lea, când lacul de protecție se întunecase și murdăria acoperea suprafața. Curățirile ulterioare au dezvăluit o scenă de zi, cu compania de gardă a căpitanului Frans Banninck Cocq ieșind într-o lumină aurie.

În 1715, „Rondul de noapte” a fost tăiat pe toate cele patru laturi pentru a încăpea între doi stâlpi din Primăria din Amsterdam. Fâșia din stânga, cea mai lată, conținea două personaje întregi și o parte din arcadă, iar bucățile tăiate s-au pierdut. Compoziția pe care o vedem azi este, prin urmare, mai strânsă și mai puțin echilibrată decât originalul lui Rembrandt.

Din întreaga operă a lui Johannes Vermeer se cunosc astăzi doar aproximativ 34–36 de tablouri, un număr uimitor de mic pentru un pictor de o asemenea faimă. Vermeer lucra încet, avea unsprezece copii și a murit sărac și îndatorat la doar 43 de ani. După moartea sa a fost aproape uitat vreme de aproape două secole.

„Fata cu cercel de perlă” a lui Vermeer nu este un portret propriu-zis, ci un „tronie” — un studiu de expresie și de tip uman, la modă în epoca de aur olandeză. Cercetările moderne au arătat că „perla” uriașă este de fapt redată din doar câteva tușe de alb, iar mărimea ei o face improbabil să fie o perlă naturală adevărată.

Vermeer folosea intens un pigment scump numit albastru ultramarin, obținut din piatra de lapis lazuli adusă tocmai din Afganistan. Îl aplica nu doar în veșminte, ci și în umbre, unde alți pictori foloseau tonuri neutre, ceea ce dă luminii sale acea răceală catifelată caracteristică.

Rembrandt a lăsat în urmă un număr extraordinar de autoportrete — în jur de 40 de picturi, plus desene și gravuri — realizate de-a lungul întregii sale vieți. Împreună, ele formează un fel de jurnal vizual în care își urmărește propriul chip de la tinerețea sigură de sine până la bătrânețea marcată de pierderi și de sărăcie.

Frans Hals este renumit pentru tușa sa liberă, aparent zvârlită, care sugerează dintr-o singură mișcare o dantelă, o mustață sau un zâmbet. Contemporanii îl apreciau pentru vioiciunea portretelor, iar mult mai târziu pictorii impresioniști, printre care Manet, l-au privit ca pe un precursor al picturii spontane, executate „alla prima”.