Artă

În natura moartă olandeză a apărut un întreg gen numit „vanitas”, în care obiecte precum craniul, ceasul, lumânarea stinsă sau floarea ofilită amintesc de trecerea timpului și de deșertăciunea lumii. Sub frumusețea abundenței de fructe, pahare și flori se ascunde astfel o predică tăcută despre moarte.

Multe buchete somptuoase din tablourile olandeze cu flori sunt, botanic vorbind, imposibile: reunesc specii care înfloresc în anotimpuri diferite. Pictori precum Ambrosius Bosschaert lucrau după studii individuale ale florilor, adunate în timp, și le compuneau apoi într-un singur vas idealizat, care nu ar fi putut exista niciodată aievea.

Peisajul olandez al secolului al XVII-lea a impus în pictura europeană cerul jos și imens, care ocupă adesea două treimi din pânză. Maeștri precum Jacob van Ruisdael au făcut din norii în mișcare și din lumina schimbătoare adevăratul subiect al tabloului, transformând câmpia plată a Olandei într-un spectacol al văzduhului.

„Lecția de anatomie a doctorului Tulp”, pictată de Rembrandt la doar 26 de ani, înfățișează o disecție publică reală. Corpul aparține unui criminal executat, Aris Kindt, iar Rembrandt încalcă tradiția: în loc să înceapă cu deschiderea abdomenului, cum era obiceiul, disecția arătată se concentrează pe brațul și pe mușchii mâinii.

Se crede pe scară largă că Vermeer s-a folosit de camera obscura, un dispozitiv optic care proiecta imaginea unei scene pe o suprafață. Aceasta ar explica anumite efecte din tablourile sale, precum micile pete de lumină „defocalizate” de pe obiecte, care seamănă izbitor cu felul în care o lentilă redă punctele luminoase.

Willem Kalf a ridicat natura moartă de lux la rang de artă a luminii: în „pronkstilleven” el picta cupe de argint, porțelan chinezesc și covoare orientale bogate. Detaliul care încânta cel mai mult privitorii era felul în care lumina traversează un pahar de vin sau o coajă de lămâie desfăcută în spirală, pictată cu o transparență aproape tactilă.

Rembrandt a fost și un maestru al clarobscurului, tehnica ce joacă pe contrastul puternic dintre lumină și umbră. În tablourile sale, lumina pare să iasă din întunericul dens și să scoată din penumbră doar un chip, o mână sau un obiect esențial, concentrând emoția scenei într-un punct luminos.

În 1990, din Muzeul Isabella Stewart Gardner din Boston a fost furat, printre alte lucrări, singurul peisaj marin cunoscut al lui Vermeer nu — ci al lui Rembrandt: „Furtuna pe Marea Galileei”, unica sa marină. Tabloul nu a fost recuperat niciodată, iar rama goală atârnă și astăzi pe perete, în așteptarea întoarcerii operei.

Alegeți-vă un singur maestru — Natura.

Pieter Claesz și Willem Claesz Heda au dezvoltat un tip de natură moartă numit „ontbijtje” (mic dejun) și „banketje” (banchet), în tonuri aproape monocrome de gri, brun și argintiu. Farmecul lor stă în redarea reflexelor pe cositor, sticlă și scoici de stridii, precum și în dezordinea studiată — o masă părăsită, cu un pahar răsturnat, ca și cum cineva tocmai ar fi plecat.

El Greco (Domḗnikos Theotokópoulos) nu era spaniol, ci grec, născut în Creta pe atunci sub stăpânire venețiană. Și-a semnat pânzele toată viața cu numele grecesc, cu litere grecești, chiar și după ce s-a stabilit definitiv la Toledo. Porecla „El Greco” amestecă articolul spaniol „el” cu cuvântul italian „greco”.

În „Înmormântarea contelui de Orgaz” de la Toledo, El Greco a împărțit pânza în două lumi: jos, un cortegiu de nobili în negru și dantelă albă, sus, o glorie cerească alungită și tremurătoare. Se crede că băiatul din colțul de jos, care arată către scenă, este chiar fiul pictorului, Jorge Manuel, iar pe batistă apare anul nașterii lui.

În „Las Meninas”, Velázquez se pictează pe sine în stânga, cu paleta și pensula în mână, în fața unei pânze uriașe văzute din spate. Regele Filip al IV-lea și regina Mariana apar doar ca o reflexie cețoasă într-o oglindă din fundal, un joc de priviri care a fascinat filosofi vreme de secole.

Pe pieptul lui Velázquez, în „Las Meninas”, este pictată crucea roșie a Ordinului Santiago, un titlu de cavaler pe care artistul l-a primit abia în 1659, la ani buni după ce tabloul fusese terminat. Legenda spune că însuși regele ar fi ordonat adăugarea crucii, dar cel mai probabil a fost pictată ulterior pentru a marca onoarea.

„Venus în fața oglinzii” (Rokeby Venus) este singurul nud feminin păstrat al lui Velázquez, o raritate într-o Spanie unde Inchiziția privea cu asprime asemenea subiecte. În 1914, sufragista Mary Richardson a spintecat pânza cu un satâr la National Gallery din Londra, ca protest; tabloul a fost restaurat cu grijă și expus din nou.

Zurbarán a fost supranumit „Caravaggio spaniol” pentru clarobscurul său sever, cu lumini tăioase care scot din întuneric călugări în glugi albe. Naturile sale statice, câteva vase de lut și o cană așezate cu tăcere aproape sacră pe o poliță, sunt considerate printre cele mai spirituale din întreaga pictură europeană.

Murillo a murit în 1682 în urma unei căzături de pe schelă, în timp ce picta un mare retablou al „Cununiei Sfintei Ecaterina” pentru biserica capucinilor din Cádiz. A rămas neterminat, iar rănile căpătate în cădere i-au grăbit sfârșitul la Sevilla.

Goya a pictat direct pe pereții casei sale de la periferia Madridului, „Quinta del Sordo”, cele 14 lucrări sumbre cunoscute azi drept „Picturile negre”, printre care „Saturn devorându-și fiul”. Nu erau destinate niciunui public; abia decenii mai târziu au fost transferate de pe zid pe pânză și mutate la muzeul Prado.

În „Trei mai 1808”, Goya a pictat un bărbat în cămașă albă cu brațele ridicate în fața plutonului de execuție francez, într-o poză care evocă răstignirea, cu o rană chiar în palmă. Felinarul de pe jos aruncă o lumină rece asupra victimelor, în vreme ce soldații rămân o masă anonimă și fără chip.

Goya a pictat două versiuni aproape identice ale aceleiași femei culcate: „Maja desnuda” (goală) și „Maja vestida” (îmbrăcată). Din pricina nudului, Inchiziția spaniolă l-a chemat pe pictor să dea socoteală în 1815, cerându-i să dezvăluie cine comandase și cine era înfățișată în tablourile îndrăznețe.

El Greco folosea figuri neobișnuit de alungite, cu trupuri parcă întinse și lumini fosforescente. Un oftalmolog a lansat cândva ipoteza că suferea de astigmatism, dar teoria a fost respinsă: dacă vederea i-ar fi distorsionat totul, ar fi pictat și pânza deformat, deci alungirea era o alegere stilistică deliberată, spirituală.

Velázquez a călătorit de două ori în Italia pentru regele Filip al IV-lea, nu numai ca artist, ci și ca ochi expert care cumpăra tablouri pentru colecția regală. La Roma a pictat portretul papei Inocențiu al X-lea, o pânză de un realism atât de necruțător încât papa însuși ar fi exclamat că este „troppo vero”, prea adevărat.

Murillo a pictat numeroase scene cu copii ai străzii din Sevilla, mici cerșetori care mănâncă struguri sau numără monede, cu o tandrețe rară pentru vremea sa. Multe dintre aceste pânze au ajuns în colecții străine, iar azi câteva se află la Alte Pinakothek din München și la muzeul Dulwich din Londra.

În tinerețe, Velázquez a excelat în așa-numitele „bodegones”, scene de tavernă și bucătărie cu oameni simpli și obiecte umile. „Bătrâna prăjind ouă”, pictată pe când avea vreo nouăsprezece ani, uimește prin felul în care redă strălucirea aramei, transparența ouălor și textura lutului, o virtuozitate precoce.

Deja am pictat pânza; restul e doar de umplut cu culoare.

Încă învăț.

„Domnișoarele de onoare” (Las Meninas) este o pânză uriașă, de peste trei metri înălțime, ocupând azi o sală proprie la muzeul Prado din Madrid. În 1734, un incendiu la vechiul Alcázar regal a distrus sute de tablouri; „Las Meninas” a fost salvată, dar se spune că a suferit ușoare retușuri pe margini în urma scoaterii grabnice din foc.

Când Antoine Watteau a prezentat Academiei Regale de Pictură și Sculptură pânza „Îmbarcarea pentru Cythera”, instituția a fost nevoită să inventeze pentru el o categorie nouă: aceea de „fête galante”. Nu se încadra nici în pictura istorică, nici în cea de gen, așa că academicienii au consemnat în registru, în 1717, o denumire cu totul nouă spre a-l putea primi ca membru.

Există două versiuni ale „Îmbarcării pentru Cythera”: cea din 1717, aflată la Luvru, și o replică mai bogat ornamentată, pictată în jurul anului 1718-1719, care se află astăzi la Palatul Charlottenburg din Berlin. A doua a intrat în colecția lui Frederic cel Mare al Prusiei, mare admirator al lui Watteau.

Watteau a murit de tuberculoză în 1721, la doar 36 de ani. Boala l-a însoțit ani întregi și mulți istorici de artă leagă melancolia stăruitoare din scenele lui aparent vesele de conștiința propriei fragilități; personajele sale par mereu prinse într-o clipă de bucurie care tocmai se destramă.