Artă

Grupul pictorilor cunoscuți ca Peredvijniki, „Rătăcitorii”, s-a desprins de academia oficială în 1870 și a organizat expoziții itinerante prin orașele imperiului, ca să ducă arta către un public larg. Din el au făcut parte Repin, Șișkin și Kramskoi, iar temele lor țineau de viața reală a poporului, nu de subiectele mitologice preferate de academie.

În „Boieroaica Morozova” (1887), Vasili Surikov o înfățișează pe nobila întemnițată pentru credința sa de rit vechi, ridicând două degete în semnul crucii vechi în timp ce sania o duce spre exil. Surikov a povestit că imaginea i-a pornit de la o cioară neagră văzută în zăpadă, care i-a sugerat pata întunecată a figurii pe fondul alb al iernii.

Mișcarea acestor elemente vii scapă penelului: a picta un fulger, o rafală de vânt, stropul unui val este de neconceput după natură. Pictorul trebuie să și le amintească.

Icoana „Mântuitorul din Zvenigorod”, atribuită lui Rubliov, a fost descoperită în 1918 într-un șopron de lângă catedrala din Zvenigorod, unde slujea drept scândură. Deși din pictură se mai păstrează mai ales chipul lui Hristos, blândețea privirii a făcut ca fragmentul să fie considerat una dintre culmile artei icoanei rusești.

Portretul filozofic „Necunoscuta” (1883) al lui Ivan Kramskoi arată o femeie elegantă într-o trăsură, privind de sus spre privitor, fără ca identitatea ei să fie vreodată dezvăluită. Titlul rusesc, care poate însemna și „străina” sau „necunoscuta”, a alimentat de la bun început speculații despre cine ar fi fost modelul, mister rămas nerezolvat până astăzi.

Fresca de la Mănăstirea Voroneț, ctitorită de Ștefan cel Mare în 1488, este renumită pentru scena monumentală a „Judecății de Apoi” pictată pe peretele vestic, în jurul anului 1547. Nuanța intensă de albastru care acoperă fondul a devenit atât de faimoasă încât este cunoscută în lume drept „albastrul de Voroneț”.

Ciclul de fresce al lui Giotto din Capela Scrovegni de la Padova, finalizat în jurul anului 1305, cuprinde aproximativ 38 de scene din viața Fecioarei și a lui Hristos. Bolta de un albastru profund, presărată cu stele, sugerează cerul și rămâne una dintre cele mai emoționante realizări ale picturii preRenascentiste.

Gheorghe Petrașcu este cunoscut pentru materia densă și pastoasă a picturilor sale, cu straturi groase de vopsea aplicate în timp, care dau suprafeței o strălucire de smalț. Temele sale predilecte au fost interioarele, vasele, florile și peisajele orașelor din Italia și Franța, tratate cu o cromatică profundă.

Fresca, tehnică folosită la Voroneț și de Giotto, presupune aplicarea pigmenților pe tencuiala încă umedă („buon fresco”). Pe măsură ce varul se usucă și se carbonatează, culoarea se leagă chimic de perete, devenind parte din zid — motiv pentru care pictorul trebuia să lucreze rapid, doar cât rămânea tencuiala proaspătă.

Frescele exterioare ale mănăstirilor din nordul Moldovei, precum Voroneț, Sucevița, Humor și Moldovița, sunt un caz rar în arta europeană: pictura acoperă integral fațadele exterioare ale bisericilor. Faptul că aceste culori au rezistat sub cerul liber peste cinci secole, în ciuda ploilor și înghețurilor, rămâne parțial un mister pentru specialiști.

În pictura murală bizantină și în frescele moldovenești, aureolele sfinților și fondurile aurii nu erau întotdeauna executate cu aur veritabil, ci adesea imitate prin pigmenți galbeni și tehnici de suprafață. La interioarele bogate se folosea însă și foița de aur aplicată pe un strat de bol, pentru a reflecta lumina lumânărilor.

Statuia colosală a lui Zeus din Olimpia, sculptată de Fidias în jurul anului 435 î.Hr., era considerată una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Realizată în tehnica crisoelefantină — plăci de fildeș pentru carne și foi de aur pentru veșminte, montate pe un schelet de lemn —, atingea circa 12-13 metri înălțime, aproape atingând tavanul templului.

Atelierul lui Fidias a fost identificat de arheologi la Olimpia, iar printre descoperiri s-a găsit o cană cu inscripția „sunt a lui Fidias” (Pheidiou eimi), zgâriată pe fund. Este una dintre cele mai emoționante dovezi materiale care leagă direct un obiect de un mare sculptor al Antichității.

„Discobolul” lui Miron, turnat inițial în bronz în jurul anului 450 î.Hr., nu s-a păstrat în original; îl cunoaștem doar din copii romane în marmură. Multe dintre aceste copii au capul întors greșit — poziționat privind înainte —, deși în original privirea atletului era îndreptată spre disc, iar restauratorii ulteriori au perpetuat eroarea.

„Venus din Milo”, descoperită în 1820 pe insula Milos de un țăran pe nume Yorgos Kentrotas, a ajuns la Luvru fără brațe. Statuia, atribuită lui Alexandros din Antiohia și datată în jurul anilor 130-100 î.Hr., a fost promovată intens de Franța ca înlocuitoare pentru capodoperele restituite după căderea lui Napoleon.

„Victoria din Samothrake” (Nike din Samotrace), sculptată în jurul anului 190 î.Hr., a fost concepută să pară că tocmai a aterizat pe prora unei nave de piatră, cu veșmintele lipite de trup de vântul mării. Astăzi domină scara Daru din Luvru; mâna dreaptă i-a fost regăsită abia în 1950 și este expusă separat, într-o vitrină alături.

„Afrodita din Cnidos” a lui Praxitele, realizată în jurul anului 350 î.Hr., a fost prima statuie monumentală grecească ce înfățișa o zeiță complet nudă și a stârnit un scandal enorm în epocă. Cetatea Cnidos a refuzat, se spune, oferte uriașe de a o vinde, iar templul care o găzduia era deschis pe toate laturile ca statuia să poată fi admirată din orice unghi.

„Hermes cu pruncul Dionysos”, descoperit în 1877 la Olimpia, este considerat de mulți singura operă originală păstrată a lui Praxitele, deși atribuirea rămâne dezbătută. Spatele statuii a fost lăsat abia finisat, ceea ce sugerează că era menită să fie privită doar din față, dintr-un anumit unghi în templu.

Statuile grecești pe care le vedem astăzi în marmura albă erau, de fapt, viu colorate — o tehnică numită policromie. Analizele moderne cu lumină ultravioletă și fluorescență au dezvăluit urme de pigmenți roșii, albaștri și aurii pe multe opere antice, iar ochii erau adesea pictați sau incrustați cu pietre și pastă de sticlă.

„Doryphoros” (Purtătorul de lance) al lui Policlet nu era doar o statuie, ci o demonstrație de teorie: sculptorul a scris un tratat numit „Canon”, în care fixa proporțiile ideale ale corpului omenesc, iar statuia era ilustrarea lor practică. Postura în contrapposto, cu greutatea pe un picior, a devenit model pentru întreaga sculptură occidentală.

„Bronzurile din Riace”, două statui de războinici din bronz aproape complete, au fost descoperite în 1972 pe fundul mării, lângă coasta Calabriei, de un scafandru amator. Datate în jurul anului 460-450 î.Hr., păstrează detalii uimitoare: buze și mameloane din cupru, dinți din argint și ochi incrustați din calcar și pastă de sticlă.

„Aurigarul din Delphi”, statuie de bronz din jurul anului 470 î.Hr., a supraviețuit tocmai fiindcă a fost îngropat sub dărâmături după un cutremur, la Delphi, și redescoperit în 1896. Ochii îi sunt păstrați din pastă de sticlă colorată, iar genele sunt redate prin fâșii fine de bronz — o rafinare rar întâlnită în statuaria antică conservată.

Frizele și metopele Partenonului, sculptate sub coordonarea lui Fidias, au fost detașate la începutul secolului al XIX-lea de Lordul Elgin și transportate la Londra. Cunoscute drept „Marmurele Elgin”, se află la British Museum și fac obiectul uneia dintre cele mai lungi dispute de restituire dintre Grecia și Marea Britanie.

„Galul murind” (Galatul muribund), copie romană în marmură după un original elenistic de bronz din Pergam, înfățișează un războinic celt rănit, prăbușit pe scut, cu o torque răsucită la gât. Sculptorii pergamieni au ales, în mod neobișnuit pentru epocă, să înnobileze durerea inamicului învins, redând suferința cu o demnitate tulburătoare.

Nimic nu este mai statornic decât nestatornicia norocului.

Această operă este superioară oricărei alte lucrări de pictură sau de bronz.

Știai că brațul drept al lui Laocoon, care astăzi îl vezi îndoit dramatic peste umăr, a lipsit vreme de secole? În Renaștere s-a completat greșit, cu brațul întins spre cer, iar restaurarea a fost impusă chiar de artiști precum Bandinelli. Abia în 1906 arheologul Ludwig Pollak a găsit într-un atelier roman brațul original, îndoit, iar în 1957 a fost reatașat statuii.

Știai că numeroase capodopere ale sculpturii grecești le cunoaștem astăzi doar din copii romane în marmură, fiindcă originalele grecești erau turnate în bronz și au fost topite de-a lungul veacurilor? „Discobolul” lui Myron, „Doryphoros” al lui Policlet ori „Apoxyomenos” al lui Lysip supraviețuiesc mai ales prin aceste replici romane. Romanii aveau adevărate ateliere care produceau copii pentru vile și grădini.

Știai că sculptorii romani adăugau adesea la copiile lor în marmură un trunchi de copac, un suport ori o „acuză” pe lângă picior, absent la originalul de bronz? Bronzul, fiind mai rezistent la tensiune, îngăduia figuri sprijinite doar pe glezne, dar marmura, fragilă, avea nevoie de sprijin suplimentar ca să nu se rupă sub propria greutate. Astfel de detalii îi trădează adesea copistul.

Știai că portretul roman prețuia verismul, adică redarea nemiloasă a ridurilor, cheliei și trăsăturilor bătrâneții? În Republică, chipurile aspre și îmbătrânite ale patricienilor erau un semn de demnitate și de gravitas, moștenire a obiceiului de a păstra măști de ceară (imagines) ale strămoșilor. Bătrânețea, departe de a fi ascunsă, era purtată ca o insignă de autoritate.