Artă

Cine vrea să devină pictor trebuie să stăpânească trei culori: alb, negru și roșu.

Frumusețea culorilor lui Tizian se sprijină pe o muncă enormă ascunsă sub o aparență de ușurință.

Retablul din Gent al fraților Van Eyck, terminat în 1432, este alcătuit din douăsprezece panouri și se deschide și se închide ca o carte, arătând scene diferite. De-a lungul secolelor a fost furat, ars parțial și dezmembrat, iar un panou, „Judecătorii drepți”, a fost furat în 1934 și nu a fost recuperat niciodată; astăzi în locul lui stă o copie realizată de Jef Van der Veken.

În „Portretul soților Arnolfini” (1434), Jan van Eyck a pictat pe peretele din fund o oglindă convexă în care se reflectă întreaga cameră, inclusiv două personaje care intră pe ușă. Deasupra oglinzii, artistul a scris în latină, cu litere elegante, „Johannes de eyck fuit hic” — „Jan van Eyck a fost aici” — o semnătură neobișnuit de personală pentru epoca aceea.

Multă vreme Jan van Eyck a fost creditat drept inventatorul picturii în ulei, o legendă lansată de Giorgio Vasari. În realitate uleiul era folosit dinainte, însă Van Eyck a perfecționat tehnica straturilor transparente de vopsea (glasiuri), obținând o strălucire și o adâncime a culorii care au uimit Europa și au influențat pictura veacurilor următoare.

„Grădina desfătărilor pământești” a lui Hieronymus Bosch este un triptic care, închis, arată în tonuri de gri lumea în a treia zi a Creației, prinsă într-un glob de cristal. Deschis, dezvăluie Paradisul, o lume desfrânată și un Iad plin de invenții stranii. Pe fundul unui personaj din panoul infernal, un cercetător a descoperit chiar o partitură muzicală pictată.

Despre viața lui Hieronymus Bosch se știu foarte puține și nu s-a păstrat niciun desen sau scriere de-a lui care să explice simbolistica bizară a lucrărilor sale. Numele său real era Jheronimus van Aken, iar „Bosch” vine de la orașul natal, 's-Hertogenbosch, din Brabant, pe care l-a semnat pe pânze pentru a se distinge.

În „Căderea lui Icar” (atribuită lui Bruegel cel Bătrân), tragedia mitologică este aproape ascunsă: în prim-plan un plugar ară nepăsător, iar în colț se zăresc doar picioarele lui Icar cufundându-se în mare. Pictura ilustrează ideea că suferința individuală trece adesea neobservată în mijlocul vieții cotidiene.

În „Vânătorii în zăpadă” (1565), Pieter Bruegel cel Bătrân surprinde iarna cu o poezie rară: vânători obosiți coboară un deal cu câinii, iar jos oamenii patinează pe iazurile înghețate. Tabloul face parte dintr-o serie de șase panouri care înfățișau anotimpurile sau lunile anului, dintre care s-au păstrat cinci.

În „Proverbe flamande” (1559), Bruegel cel Bătrân a înghesuit peste o sută de zicale populare, ilustrate literal de personaje: cineva „își bate capul de un zid”, altul „aruncă bani în apă”, iar o femeie „îl leagă pe diavol de o pernă”. Pictura este o adevărată enciclopedie vizuală a înțelepciunii și nebuniei omenești.

Turnul Babel pictat de Bruegel cel Bătrân în jurul anului 1563 are o structură inspirată de Colosseumul roman, pe care artistul îl văzuse în timpul călătoriei sale în Italia. Prin fisurile și înclinarea construcției, Bruegel sugerează încă de la început că ambiția uriașă a oamenilor este sortită prăbușirii.

Autoportretul lui Albrecht Dürer din 1500, aflat la München, îl înfățișează frontal, cu părul lung și mâna ridicată, într-o compoziție care amintea pe atunci de reprezentările lui Christos. Prin această îndrăzneală, Dürer afirma demnitatea aproape divină a artistului creator, o idee nouă și cutezătoare în nordul Europei.

Dürer a semnat operele sale cu un monogram celebru: litera „A” mare, sub care se cuibărește un „D” mai mic. Această marcă era atât de prețuită încât falsificatorii o copiau frecvent, iar Dürer a purtat chiar procese la Veneția pentru a-și apăra dreptul asupra semnăturii sale.

Retablul Portinari, pictat de Hugo van der Goes în jurul anului 1475 pentru bancherul florentin Tommaso Portinari, a fost dus la Florența și a uimit artiștii italieni prin realismul detaliilor și al portretelor. Se spune că a influențat direct felul în care pictorii toscani au început să trateze lumina și textura.

Hans Memling, stabilit la Bruges, a pictat pentru spitalul Sfântul Ioan un mic altar-relicvariu în formă de sicriu din lemn, „Racla Sfintei Ursula” (1489), pe care a înfățișat în panouri minuscule legenda sfintei și cele unsprezece mii de fecioare. Delicatețea miniaturală a scenelor l-a făcut una dintre capodoperele picturii flamande.

„Coborârea de pe cruce” a lui Rogier van der Weyden, pictată în jurul anului 1435, comprimă figurile într-un spațiu îngust, ca într-o nișă sculptată aurie, sporind tensiunea dramatică. Trupul lui Christos și corpul leșinat al Mariei formează aproape aceeași curbă, subliniind vizual suferința împărtășită de mamă și fiu.

În picturile flamande, obiectele obișnuite ascund adesea semnificații religioase. La Van Eyck și contemporanii săi, un crin alb înseamnă puritatea Fecioarei, o lumânare aprinsă amintește de prezența divină, iar o fereastră deschisă poate simboliza speranța mântuirii — un limbaj tăcut pe care privitorul epocii îl descifra ușor.

Căci, cu adevărat, arta este ascunsă în natură; cine o poate smulge de acolo, acela o are.

Ce faci frumos și bine rămâne, chiar de-ar trece o viață; nu va pieri de tot.

În „Chemarea Sfântului Matei”, aflată în capela Contarelli din biserica San Luigi dei Francesi din Roma, Caravaggio nu folosește nicio aureolă vizibilă și pune drept singură sursă de lumină o rază care taie diagonal peretele, urmând gestul mâinii lui Hristos. Această lumină dramatică, numită mai târziu tenebrism, transformă o scenă de tavernă într-o revelație spirituală. Tabloul se află încă astăzi în locul pentru care a fost pictat, în jurul anului 1600.

Artemisia Gentileschi a pictat mai multe versiuni ale scenei „Iudita decapitându-l pe Holofern”, cea mai cunoscută aflându-se la Galeria Uffizi din Florența. Sângele care țâșnește și forța brațelor femeilor au fost adesea citite biografic, prin prisma procesului în care artista a depus mărturie împotriva lui Agostino Tassi, care o violase. Ea a fost, în 1616, prima femeie admisă la Accademia delle Arti del Disegno din Florența.

Annibale Carracci a decorat tavanul Galeriei Farnese din Roma cu fresce despre iubirile zeilor, lucrare considerată un manifest al clasicismului baroc. El a compus scenele ca și cum ar fi tablouri înrămate aplicate pe boltă, o iluzie numită „quadri riportati”. Munca la această galerie l-a ținut ocupat aproape un deceniu, în jurul anilor 1597-1608.

Prima variantă a tabloului „Sfântul Matei și îngerul”, pictată de Caravaggio pentru capela Contarelli, a fost refuzată de comanditari fiindcă îl arăta pe evanghelist ca pe un om simplu, cu picioarele goale îndreptate nepoliticos spre privitor. Caravaggio a fost nevoit să picteze o a doua versiune, mai decentă. Prima pânză a ajuns la Berlin și a fost distrusă în 1945, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Guido Reni a pictat fresca „Aurora” pe tavanul Casino dell Aurora din Palazzo Pallavicini-Rospigliosi din Roma, înfățișând-o pe zeița zorilor deschizând calea carului lui Apollo. Culorile luminoase și grația figurilor au făcut din ea un model al clasicismului baroc, opusul întunecimii lui Caravaggio. Lucrarea datează din jurul anului 1614.

În „Bacchus”, aflat la Galeria Uffizi, Caravaggio îl pictează pe zeul vinului cu unghii murdare, obraji roșii și un coș de fructe pe alocuri stricate, îndepărtându-se de idealizarea antică. Analize moderne au dezvăluit chiar un mic autoportret al pictorului reflectat în carafa de vin din colțul pânzei. Tabloul a fost realizat în jurul anului 1596.

Caravaggio nu obișnuia să facă desene pregătitoare pe hârtie, ci lucra direct pe pânză, pornind adesea de la modele vii pe care le observa în lumină controlată. Radiografiile au arătat pe unele pânze incizii fine în stratul de vopsea, urme pe care le trasa probabil ca să fixeze poziția figurilor. Această metodă rapidă și directă era neobișnuită pentru epoca sa.

Tabloul „Autoportret ca alegorie a picturii” al Artemisiei Gentileschi o înfățișează pe artistă în plin act de a picta, întruchipând ea însăși figura alegorică a Picturii, numită La Pittura. Fiindcă acea alegorie era prin tradiție o femeie, doar o pictoriță putea uni la propriu autorul și subiectul. Lucrarea face parte din Royal Collection britanică.

„Punerea în mormânt” a lui Caravaggio, pictată pentru biserica Santa Maria in Vallicella din Roma, a fost atât de admirată încât Rubens a realizat o copie proprie după ea. Trupul greu al lui Hristos pare gata să alunece din pânză spre privitor, iar piatra de mormânt este orientată chiar spre altar. Originalul se află astăzi în Pinacoteca Vaticană.

Frații Annibale, Agostino și vărul lor Ludovico Carracci au fondat la Bologna, în jurul anului 1582, o academie de pictură cunoscută mai târziu ca Accademia degli Incamminati. Acolo se studia atât desenul după natură, cât și marile modele ale Renașterii, ca reacție la manierismul căzut în artificiu. Această școală a format o întreagă generație de pictori bolognezi.

„Cina de la Emaus” a lui Caravaggio, aflată la National Gallery din Londra, prinde momentul în care ucenicii îl recunosc pe Hristos înviat, cu brațele lui întinse ce par să spargă spațiul tabloului. Un coș de fructe stă în echilibru precar la marginea mesei, gata parcă să cadă. Lucrarea datează din jurul anului 1601.