Oameni

Metodele mele sunt cu adevărat metode de lucru și de gândire; de aceea au pătruns pretutindeni, în mod anonim.

Albert Einstein a numit-o, în necrologul din New York Times (1935), «cea mai semnificativă matematiciană creatoare pe care a produs-o până acum istoria educației superioare feminine».

Lise Meitner s-a născut la 7 noiembrie 1878 la Viena, într-o familie evreiască, și a devenit una dintre primele femei din Austria care a obținut un doctorat în fizică. A colaborat vreme de decenii cu chimistul Otto Hahn la Berlin, unde împreună au studiat radioactivitatea, până când, în 1938, persecuțiile naziste au forțat-o să fugă în Suedia. Împreună cu nepotul său Otto Frisch, a explicat teoretic fisiunea nucleară și a inventat termenul însuși, deschizând calea erei nucleare. Deși invitată să participe la Proiectul Manhattan, a refuzat categoric, rămânând fidelă principiilor sale umanitare până la capătul vieții. A murit la 90 de ani, la 27 octombrie 1968, la Cambridge, Anglia.

Nu vreau să am nimic de-a face cu o bombă!

Epitaful de pe piatra ei funerară, scris de nepotul său Otto Frisch, sună astfel: «Lise Meitner: o fiziciană care nu și-a pierdut niciodată umanitatea» — o caracterizare rară și profundă pentru un om de știință.

Santiago Ramón y Cajal s-a născut la 1 mai 1852 în Petilla de Aragón, Spania, și și-a dedicat viața înțelegerii structurii sistemului nervos. Folosind tehnica de colorare Golgi și îmbunătățind-o, a demonstrat că creierul este alcătuit din celule individuale distincte — neuronii —, punând bazele doctrinei neuronului și ale neuroștiinței moderne. A primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1906, împărțit cu Camillo Golgi, deși cei doi susțineau teorii opuse. Artist desăvârșit, și-a ilustrat singur descoperirile, lăsând o moștenire vizuală de neegalat în istoria biologiei. A murit la 82 de ani, la 18 octombrie 1934, la Madrid.

Creierul este o lume alcătuită dintr-un număr de continente neexplorate și întinse teritorii necunoscute.

Cajal a fost pasionat de fotografie și a experimentat tehnici fotografice inovatoare, publicând chiar un tratat de fotografie în culori înainte de a-și consacra viața neuroștiinței.

Grigore Antipa s-a născut la 27 noiembrie 1867 în Botoșani și a studiat biologia și zoologia la Jena, unde a fost discipolul lui Ernst Haeckel. Întors în România, a condus Muzeul de Istorie Naturală din București timp de peste cinci decenii — din 1892 până la moartea sa —, transformându-l într-o instituție modernă de renume european. A introdus pentru prima dată în lume, în 1907, dioramele biologice ca metodă de expunere muzeală, o inovație care a revoluționat muzeologia mondială. A cercetat sistematic fauna Deltei Dunării și a Mării Negre, punând bazele hidrobiologiei românești și lăsând lucrări de referință recunoscute internațional. A murit la 9 martie 1944 la București.

Dioramele biologice create de Antipa în 1907–1908 se păstrează nemodificate până astăzi și dețin recordul mondial pentru cele mai vechi diorame cu animale expuse continuu.

Emil Gheorghe Racoviță s-a născut la 15 noiembrie 1868 la Iași și a studiat biologia la Paris, unde și-a pregătit doctoratul la Sorbona. În 1897–1899 a participat la expediția belgiană Belgica în Antarctica — prima expediție care a iernat în ghețurile polare —, colectând mii de specimene zoologice și botanice și devenind primul biolog care a studiat sistematic viața din Oceanul Antarctic. Întors în Europa, a fondat în 1920, la Cluj, primul Institut de Speologie din lume și a pus bazele biospeologiei ca disciplină științifică autonomă, studiind fauna din peste 1.400 de peșteri europene. A fost și rector al Universității din Cluj și un om de știință de vocație enciclopedică, recunoscut pe plan internațional. A murit la 19 noiembrie 1947 la Cluj-Napoca.

Expediția Belgica a rămas blocată în gheața antarctică timp de 13 luni — prima iernare involuntară în Antarctica din istoria explorărilor —, o experiență care l-a marcat profund pe Racoviță și i-a alimentat pasiunea pentru lumile ascunse.

Gheorghe Marinescu s-a nascut la 28 februarie 1863 in Bucuresti, crescand orfan de tata de la varsta de un an, dar mama sa l-a sprijinit sa urmeze Seminarul Central si apoi Facultatea de Medicina. A devenit intemeietorul scolii romanesti de neurologie si autorul primului tratat mondial de neurologie, publicand lucrarea fundamentala Celula nervoasa in doua volume la Paris in 1909, salutata cu entuziasm de Santiago Ramon y Cajal. Intre 1898 si 1901, impreuna cu operatorul Constantin Popescu, a realizat primele filme stiintifice medicale din lume, documentand afectiuni neurologice cu ajutorul cinematografiei. A descoperit reflexul palmo-mentonier, a descris neuronofagia si degenerescenta retrograda si a fost ales membru titular al Academiei Romane din 1905. S-a stins din viata la 15 mai 1938, lasand in urma peste 1.000 de articole de specialitate si o scoala neurologica de renume european.

Filmele sale stiintifice realizate intre 1898 si 1901 sunt considerate printre primele documentare medicale din istoria cinematografiei mondiale, precedand multe productii de film artistic ale epocii.

Nicolae Constantin Paulescu s-a nascut la 30 octombrie 1869 in Bucuresti si a studiat medicina la Paris, unde a obtinut titlul de doctor in medicina. Intors in tara, a devenit profesor de fiziologie la Facultatea de Medicina din Bucuresti si a dedicat ani indelungati cercetarii diabetului zaharat. In 1916 a izolat din pancreas o substanta pe care a denumit-o pancreine, demonstrand ca injectarea ei la caini diabetici normalizeaza glicemia; rezultatele au fost publicate in august 1921 in Archives Internationales de Physiologie. Desi Frederick Banting si Charles Best au primit Premiul Nobel in 1923 pentru descoperirea insulinei, contributia pionierului roman a fost recunoscuta post-mortem de vicepresedintele Fundatiei Nobel. S-a stins din viata la 17 iulie 1931 in Bucuresti, lasand o mostenire stiintifica de importanta mondiala.

Paulescu a brevetat pancreinei in Romania in 1922, cu cateva luni inainte ca Banting si Best sa publice rezultatele lor finale; acest brevet romanesc este o dovada documentara a prioritatii sale stiintifice.

Spiru C. Haret s-a nascut la 15 februarie 1851 la Iasi, intr-o familie de origine armeneasca, si a urmat studii stralucite la Bucuresti, devenind primul roman care a obtinut un doctorat la Universitatea din Paris. Teza sa de doctorat din 1878, despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare, a aratat existenta termenilor seculari de gradul al treilea si a pus sub semnul intrebarii stabilitatea pe termen lung a sistemului solar, fapt remarcat cu admiratie de Henri Poincare. Profesor de mecanica rationala la Universitatea din Bucuresti si de trei ori ministru al Instructiunii Publice, a modernizat profund invatamantul romanesc, extinzand scolile in mediul rural si ridicand standardele educationale. Om de o integritate si dedicatie exemplare, a trait modest si a muncit neobosit pentru emanciparea culturala a poporului roman. S-a stins din viata la 17 decembrie 1912 in Bucuresti, lasand in urma o opera pedagogica si stiintifica de o importanta durabila.

Spiru Haret a fost primul roman care a sustinut si obtinut un doctorat la Sorbona din Paris, in 1878, deschizand astfel drumul generatiilor urmatoare de savanti romani spre marile universitati europene.

Dimitrie Pompeiu s-a nascut la 4 octombrie 1873 in Broscauti, judetul Botosani, intr-o familie de tarani instariti, si si-a inceput cariera ca invatator inainte de a pleca la Paris in 1898 pentru studii matematice avansate. Si-a obtinut doctoratul la Sorbona in 1905, sub coordonarea lui Henri Poincare, cu o teza despre functiile monogene si aplicatiile lor, aducand contributii originale in teoria functiilor complexe. Revenit in Romania, a predat la Universitatea din Iasi si apoi la cea din Bucuresti, unde a format generatii de matematicieni. Este cunoscut pentru formula Cauchy-Pompeiu in analiza complexa, pentru problema Pompeiu in teoria functiilor si pentru contributii la mecanica rationala. S-a stins din viata la 8 octombrie 1954 in Bucuresti, la varsta de 81 de ani, lasand o opera matematica ce ii poarta numele in publicatii stiintifice internationale.

Problema Pompeiu, formulata de matematician in 1929 si legata de proprietatile de convolutie ale seturilor plane, ramane pana astazi partial nedezolvata si continua sa inspire cercetari in analiza matematica moderna.

Traian Vuia s-a născut la 17 august 1872 în județul Timiș și a fost unul dintre pionierii aviației mondiale, inventator și constructor de aparate de zbor. Studind dreptul la Budapesta și obținând doctoratul în 1901, pasiunea sa autentică rămânea zborul mecanic. Stabilit la Paris, a brevetat în 1903 «aeroplanul-automobil», iar la 18 martie 1906 a realizat primul zbor autopropulsat din lume cu un aparat mai greu decât aerul, fără catapulte sau mijloace exterioare de propulsie. A inventat prima aripă cu incidență variabilă în zbor și a dezvoltat elicoptere și un generator de abur cu combustie internă, fiind ales membru al Academiei Române în 1946. S-a stins din viață la 2 septembrie 1950 la București, lăsând în urmă o contribuție tehnică ce a schimbat cursul istoriei aviației.

Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă știu că gloria pierde adesea pe om. Eu nu lucrez pentru gloria mea personală.

Aparatul său de zbor, numit Vuia I, era poreclit «Liliacul» din cauza formei aripilor sale, care semănau cu cele ale liliecilor.

Henri Marie Coandă s-a născut la 7 iunie 1886 la București, ca fiu al generalului Constantin Coandă, prim-ministru al României în 1918. A studiat și a activat în Franța, Belgia și Anglia, consacrându-se ingineriei aeronautice și mecanicii fluidelor. În 1910 a construit ceea ce el considera primul avion cu reacție din lume, iar în 1934 a descoperit și patentat fenomenul fizic care îi poartă numele — Efectul Coandă — prin care un jet de fluid tinde să se lipească de o suprafață curbată alăturată. A obținut peste 250 de brevete în domenii diverse, de la aerodinamică la biologie și optică. S-a stins din viață la 25 noiembrie 1972 la București, lăsând o moștenire științifică de importanță mondială.

Henri Coandă era fiul unui general și prim-ministru, dar a ales calea ingineriei și a științei în locul politicii, obținând în total peste 250 de brevete de invenție în domenii extrem de variate.

Ștefan Procopiu s-a născut la 19 ianuarie 1890 la Bârlad și a devenit unul dintre cei mai remarcabili fizicieni români ai secolului XX. A studiat la Iași și apoi la Paris, unde și-a susținut doctoratul sub îndrumarea profesorilor G. Lippmann și A. Cotton. Independent de Niels Bohr, a stabilit expresia matematică a momentului magnetic elementar al electronului — magneton — publicând rezultatul în 1913, descoperire care poartă astăzi numele de magnetonul Bohr-Procopiu. A mai descoperit în 1921 fenomenul de depolarizare longitudinală a luminii prin soluții, cunoscut ca fenomenul Procopiu, și a activat ca profesor și decan la Universitatea din Iași. A decedat la 22 august 1972 la Iași, fiind recunoscut ca unul dintre savanții care ar fi meritat Premiul Nobel.

Descoperirea lui Procopiu a rămas mult timp necunoscută în afara României, în parte din cauza Primului Război Mondial, care a împiedicat difuzarea internațională a publicației sale din 1913.

Costin D. Nenițescu s-a născut la 15 iulie 1902 la București și a devenit cel mai important chimist organic român al secolului XX. A studiat chimia la ETH Zürich și apoi la München, unde a obținut doctoratul în 1925 sub îndrumarea lui Hans Fischer, laureat Nobel. Întors în România, a fondat școala modernă de chimie organică și a sintetizat numeroase compuși noi, reacțiile și hidrocarbura sa purtând numele său în literatura de specialitate internațională. A publicat tratate de chimie organică și chimie generală după care s-au format peste 40 de generații de chimiști, totalizând 262 de articole originale și 21 de brevete. S-a stins din viață la 29 iulie 1970 la Bușteni, lăsând o operă științifică de referință pentru chimia mondială.

La doar 26 de ani, Nenițescu a publicat prima ediție din tratatele sale de chimie organică și chimie generală, lucrări care au rămas manuale de referință în România timp de decenii.

Ana Aslan s-a născut în 1897 la Brăila și a studiat medicina la Universitatea din București, specializându-se ulterior în cardiologie și gerontologie. Convinsă că îmbătrânirea este un proces biologic ce poate fi încetinit, a cercetat timp de un deceniu proprietățile terapeutice ale procainei și a creat Gerovital H3, primul produs farmaceutic folosit sistematic pentru amânarea procesului de îmbătrânire, patentat în peste 30 de țări. În 1952 a fondat la București primul institut de geriatrie și gerontologie din lume, instituție care îi poartă astăzi numele. A conferențiat în 57 de țări și a primit 81 de titluri, premii și distincții internaționale. S-a stins din viață la 20 mai 1988, lăsând o urmă adâncă în știința longevității și în medicina preventivă mondială.