Oameni

Teoria ondulațiunii universale a lui Vasile Conta a fost publicată la Paris cu o prefață elogioasă a filosofului german Ludwig Büchner, unul dintre cei mai influenți gânditori materialiști ai epocii — o recunoaștere europeană remarcabilă pentru un filosof român de 35 de ani.

Titu Maiorescu s-a nascut pe 15 februarie 1840 la Craiova, intr-o familie cu radacini ardelene - tatal sau, Ioan, si-a schimbat numele din Trifu in Maiorescu pentru a sublinia inrudirea cu carturarul Petru Maior. Format la Academia Theresiana din Viena, la universitatile din Berlin, Giessen si la Sorbona, a adus in tara o eruditie europeana rara pentru epoca sa. Impreuna cu P.P. Carp, V. Pogor, I. Negruzzi si Th. Rosetti, a fondat la Iasi societatea Junimea (1863-1864) si a condus revista Convorbiri literare, devenind cel mai important critic literar al Romaniei moderne. A descoperit si promovat geniile epocii - Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici - impunand in cultura criteriul valorii autentice in fata formelor fara fond. A indeplinit si o indelungata cariera politica, incheind-o ca prim-ministru (1912-1914); a murit la Bucuresti in 1917, lasand o amprenta formatoare de durata asupra literaturii si gandirii romanesti.

Tatal sau, Ioan, se numea de fapt Trifu; si-a luat numele Maiorescu pentru a-si afirma inrudirea cu Petru Maior, astfel ca marele critic ar fi putut intra in istorie drept Titu Trifu.

Nae Ionescu (Nicolae C. Ionescu) s-a nascut pe 16 iunie 1890 la Braila si a studiat filosofia la Bucuresti, iar doctoratul si l-a obtinut la Munich in 1919. Din 1920 a predat logica, istoria logicii, metafizica si filosofia religiei la Universitatea din Bucuresti, devenind cel mai influent profesor de filosofie al perioadei interbelice. A intemeiat curentul numit trairism, o varianta romaneasca a vitalismului, care punea accentul pe experienta traita in detrimentul ratiunii abstracte. A fost mentorul spiritual al unei intregi generatii stralucite: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcanescu si Petre Tutea. A murit subit pe 15 martie 1940 la Bucuresti, lasand o mostenire intelectuala transmisa mai ales prin cursurile sale, publicate postum.

A fost totodata director al ziarului Cuvantul si o figura controversata prin apropierea sa de miscarea legionara, ceea ce i-a marcat retrospectiv receptarea operei.

Constantin Noica s-a nascut pe 12 iulie 1909 in comuna Vitanesti, judetul Teleorman, si a studiat filosofia la Bucuresti, avandu-l ca profesor pe Nae Ionescu; si-a completat formarea la Paris si la seminarele lui Heidegger la Berlin. In 1958 a fost arestat si condamnat la 25 de ani de munca silnica, din care a executat 6 ani la Jilava; dupa eliberare, a continuat sa lucreze in conditii dificile, respingand compromisul intelectual. Incepand cu 1975, s-a retras la Paltinis, in muntii de langa Sibiu, unde a intemeiat o scoala informala de filosofie adunand in jurul sau discipoli precum Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu. Opera sa de maturitate, incoronata de Sentimentul romanesc al fiintei (aparut postum, 1978), exploreaza maniera unica in care limba si spiritul romanesc traiesc problema existentei. A murit la Paltinis pe 4 decembrie 1987, ramanand cel mai important filosof roman al secolului XX.

Securitatea l-a supravegheat si la Paltinis, unde informatorii aveau nume de cod - Nae si Noe - si raportau chiar si obiceiurile zilnice ale filosofului.

Simone Weil s-a născut la Paris în 1909, într-o familie evreiască laică, și a devenit una dintre cele mai originale gânditoare ale secolului al XX-lea, reunind filosofia, mistica creștină și angajamentul social într-o viață de o rară coerență. A studiat la École Normale Supérieure, alături de Simone de Beauvoir, și a predat filosofie, întrerupând cariera pentru a lucra în fabrici și a înțelege suferința muncitorului din interior. Convinsă că atenția autentică față de celălalt este forma cea mai înaltă a generozității și a rugăciunii, și-a dedicat gândirea temelor harului, suferinței și dreptății. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a lucrat pentru Rezistența franceză la Londra, refuzând să mănânce mai mult decât rația locuitorilor din Franța ocupată. A murit în 1943, la treizeci și patru de ani, epuizată și bolnavă de tuberculoză, lăsând o operă vastă publicată postum.

Atenția este cea mai rară și mai pură formă de generozitate.

Deși a trăit aproape de pragul convertirii la creștinism și a avut experiențe mistice profunde, Simone Weil a refuzat botezul până la moarte, considerând că trebuie să rămână solidară cu toți cei care se află în afara Bisericii.

S-a născut la 31 martie 1596, în orașul care astăzi îi poartă numele, La Haye en Touraine (Descartes), din Franța. Format la colegiul iezuit din La Flèche și licențiat în drept la Poitiers, a ales însă calea meditației și a matematicii, călătorind prin Europa în anii tinereții. Așezat mai apoi în Provinciile Unite ale Țărilor de Jos, a scris acolo cele mai însemnate opere ale sale, între care „Discursul despre metodă” (1637) și „Meditații despre filosofia primă” (1641). Pornind de la îndoiala metodică, a căutat un temei de nezdruncinat al cunoașterii și l-a aflat în însuși actul gândirii, deschizând astfel drumul filosofiei moderne. În matematică a întemeiat geometria analitică, unind algebra cu geometria prin sistemul de coordonate ce îi poartă numele. Chemat la curtea reginei Cristina a Suediei, a murit la Stockholm, la 11 februarie 1650, răpus de o pneumonie.

Cuget, deci exist.

Avea obiceiul de a medita și scrie dimineața, în pat, târziu; se spune că programul impus la Stockholm de regina Cristina, cu lecții în zori de iarnă, i-ar fi grăbit sfârșitul.

S-a născut la 5 mai 1813, la Copenhaga, în Danemarca, cel mai mic dintre copiii unui negustor bogat și adânc religios, a cărui melancolie i-a marcat firea. A studiat teologia și filosofia la Universitatea din Copenhaga, dar a ales să rămână un scriitor liber, publicând adesea sub pseudonime prin care punea față în față felurile omenești de a trăi. Ruptura logodnei cu Regine Olsen a fost momentul care i-a hotărât destinul de gânditor solitar, dăruit scrisului. În opere precum „Frică și cutremur”, „Ori/ori” și „Boala de moarte”, a cercetat credința, angoasa, deznădejdea și saltul lăuntric prin care omul se leagă de Dumnezeu, așezând individul mai presus de sistem. Este socotit un părinte al existențialismului și un neîntrecut gânditor creștin al subiectivității. A murit la Copenhaga, la 11 noiembrie 1855, epuizat după o aprigă polemică împotriva bisericii oficiale daneze.

Viața poate fi înțeleasă doar privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte.

Și-a publicat multe cărți sub pseudonime elaborate — Johannes de Silentio, Victor Eremita, Anti-Climacus —, ca și cum ar fi pus în scenă mai multe voci ce se contraziceau între ele.

S-a născut la 2 februarie 1868, în satul Butoiești, din județul Mehedinți, în România. Și-a făcut studiile la București, apoi în străinătate, la Paris și la Leipzig, unde a lucrat în laboratorul de psihologie experimentală al lui Wilhelm Wundt. Întors în țară, a devenit profesor de filosofie la Universitatea din București și a condus reviste de seamă, între care „Noua Revistă Română” și „Ideea Europeană”. Gândirea sa a rodit în doctrina „personalismului energetic”, care așază în centru persoana ca energie creatoare, precum și în studii temeinice despre psihologia poporului român. A fost ales membru și, între 1938 și 1941, președinte al Academiei Române. A murit la 6 martie 1957, la București, în anii grei ai instaurării regimului comunist.

În tinerețe a studiat la Leipzig cu Wilhelm Wundt, întemeietorul psihologiei experimentale, aducând în cultura română ecoul acestei noi științe a sufletului.

S-a născut la 3 martie 1904, la București, în România. A studiat filosofia și dreptul la București, apoi a urmat cursuri la Paris, la Sorbona și la École des Hautes Études, formându-se ca filosof, sociolog și economist. A făcut parte din strălucita generație interbelică grupată în jurul lui Nae Ionescu și a fost un colaborator apropiat al lui Dimitrie Gusti în cercetările sociologice ale satului românesc. Opera sa cea mai cunoscută, „Dimensiunea românească a existenței”, caută să deslușească felul aparte în care poporul român trăiește ființa și lumea. Arestat de regimul comunist și condamnat în 1948, a îndurat temnița cu o rară demnitate, ocrotindu-și tovarășii de suferință. A murit la 28 octombrie 1952, în închisoarea de la Aiud, rămânând în amintire ca mărturisitor.

Să nu ne răzbunați.

Se spune că, în frigul temniței de la Aiud, s-a întins pe lespedea rece pentru a-l feri de moarte pe un deținut mai tânăr, faptă care i-ar fi grăbit propriul sfârșit.

S-a născut la 6 octombrie 1902, în satul Boteni, din județul Muscel (astăzi Argeș), în România, fiu de preot. A studiat dreptul la Cluj, unde și-a luat doctoratul, și s-a format ca economist și gânditor de o uimitoare vervă. În tinerețe a cunoscut ispita ideilor de stânga, dar și-a găsit apoi așezarea într-un creștinism ortodox trăit cu ardoare, devenind unul dintre marii mărturisitori ai credinței. Regimul comunist l-a aruncat în temniță ani îndelungați, la Aiud și în alte închisori, unde a suferit fără să se lepede de crezul său. Cunoscut mai mult prin cuvântul viu decât prin cărți, a fost numit „Socrate al românilor” pentru harul său de a filosofa în dialog. A murit la 3 decembrie 1991, la București, curând după căderea regimului care îl prigonise.

Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal rațional venit din neant și mergând spre neant.

A lăsat foarte puțină operă scrisă publicată în timpul vieții; renumele său s-a răspândit mai ales prin aforismele și convorbirile purtate cu cei care îl vizitau într-o modestă locuință din București.

Știai că Socrate nu a lăsat niciun rând scris? Tot ce cunoaștem despre gândirea lui ne vine prin alții, mai ales prin Platon și Xenofon, care i-au pus în gură dialoguri și idei. Din pricina aceasta, până azi cercetătorii se ceartă cât din „Socrate” este om real și cât este personajul plăsmuit de ucenicii lui.

Știai că, înainte de a deveni filosof, Socrate a fost soldat greu înarmat, un hoplit? A luptat în Războiul peloponesiac, iar la asediul de la Potideea și în retragerea de la Delion contemporanii i-au lăudat curajul și tăria de a îndura frigul și oboseala. Platon povestește că mergea desculț prin zăpadă, netulburat, în vreme ce ceilalți dârdâiau înfofoliți.

Știai că numele „Platon” pare a fi de fapt o poreclă? În greacă „platys” înseamnă lat, iar tradiția spune că i s-ar fi zis așa fie pentru umerii lați, fie pentru fruntea largă. Numele lui de la naștere ar fi fost Aristocles, după bunicul său.

Știai că deasupra intrării în Academia lui Platon ar fi stat scris „Să nu intre nimeni neștiutor de geometrie”? Pentru Platon, matematica nu era doar o unealtă, ci o treaptă a sufletului către adevărurile eterne, iar cine nu trecuse prin ea nu era pregătit pentru filosofie.

Știai că Aristotel a fost, ani la rând, dascălul lui Alexandru cel Mare? Regele Filip al Macedoniei l-a chemat să-l învețe pe fiul său de vreo treisprezece ani, iar mai târziu, când Alexandru a pornit spre Asia, le-a cerut ostașilor să adune plante și animale necunoscute și să i le trimită bătrânului învățător, mereu lacom de a cunoaște lumea firească.

Știai că Aristotel a fost un naturalist pasionat, care petrecea ceasuri studiind viețuitoarele mării? A descris cu uimitoare exactitate cum se împerechează caracatița și cum crește puiul în interiorul unor pești, observații atât de fine încât unele au fost confirmate abia în secolul al nouăsprezecelea, când zoologii au ajuns din urmă ceea ce el văzuse cu ochiul liber.