Oameni

Béla Bartók s-a născut pe 25 martie 1881 în Nagyszentmiklós (azi în România) și a crescut într-o familie cu dragoste pentru cultură, mama sa fiind pianistă și învățătoare. A studiat la Budapesta și a devenit unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului al XX-lea, îmbinând cu măiestrie moștenirea muzicii clasice europene cu tezaurul folclorului autentic. Alături de Zoltán Kodály, a realizat culegeri sistematice de folclor maghiar, slovac, român și bulgar, folosind fonograful pentru a capta melodiile la fața locului — o metodă revoluționară pentru acea vreme. Opera sa cuprinde șase cvartete de coarde, Concertul pentru orchestră, Muzica pentru corzi, percuție și celestă și Dansurile populare românești. În 1940, în fața pericolului fascist, s-a exilat în Statele Unite, unde a murit la New York pe 26 septembrie 1945, lăsând în urmă o moștenire artistică de o profundă originalitate.

Melodiile populare sunt întruchiparea perfecțiunii artistice de cel mai înalt rang; ele sunt modele ale felului în care o idee muzicală poate fi exprimată cu maximă desăvârșire, prin brevitate de formă și simplitate a mijloacelor.

Suita pentru pian Dansuri populare românești (1915) se numea inițial Dansuri populare românești din Ungaria — Bartók însuși a eliminat din Ungaria din titlu după ce Transilvania a revenit României în 1920, dorind să nu ofenseze pe nimeni.

Serghei Rahmaninov s-a născut pe 1 aprilie 1873 în Semionovo, Rusia, într-o familie nobilă cu tradiție muzicală, și a studiat compoziția și pianul la Conservatorul din Moscova, unde a uimit profesorii prin talentul său excepțional. Ultimul mare romantic rus, a creat opere de o lirică profundă și de o bogăție orchestrală incomparabilă, printre care Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră, Rapsodiile pe o temă de Paganini și lucrarea corală sacră Vecernia (Privegherea de toată noaptea). Revoluția din 1917 l-a silit să părăsească Rusia pentru totdeauna, stabilindu-se în cele din urmă în Statele Unite, unde a continuat să concerteze ca unul dintre cei mai mari pianiști ai epocii. Omul era cunoscut pentru seriozitatea și discreția sa, pentru devotamentul față de artă și pentru melancolia care colora atât muzica, cât și viața sa de emigrant. A murit la Beverly Hills pe 28 martie 1943, la numai patru zile înainte de a împlini 70 de ani.

Rahmaninov putea cuprinde cu o singură mână nu mai puțin de 13 clape ale pianului — o întindere extraordinară, care a influențat direct dificultatea excepțională a propriilor sale lucrări pentru pian.

Claude Debussy s-a născut pe 22 august 1862 la Saint-Germain-en-Laye, Franța, într-o familie modestă, și a intrat la Conservatorul din Paris la vârsta de unsprezece ani, arătând de timpuriu un talent aparte pentru armonie. Considerat părintele impresionismului muzical, a creat un limbaj sonor cu totul nou — bazat pe scări modale, acorduri de nonă și undecimai, timbruri orchestrale rafinate — care a deschis drumul muzicii secolului al XX-lea. Capodoperele sale includ Prélude à l'après-midi d'un faune (1894), ciclul pentru pian Images, suite-ul Bergamasque (cuprinzând Clair de lune) și opera Pelléas et Mélisande. Deși a refuzat eticheta de impresionist, muzica sa evocă lumina, apa și natura cu o sensibilitate poetică inegalabilă. Bolnav de cancer, a continuat să compună până aproape de moarte, stingându-se la Paris pe 25 martie 1918, în timpul bombardamentelor germane asupra orașului.

Debussy a fost angajat în tinerețe ca pianist personal de Nadejda von Meck, celebra mecenă a lui Ceaikovski, însoțind-o în turnee prin Europa — o experiență care i-a lărgit considerabil orizontul muzical.

Gabriel Fauré s-a născut pe 12 mai 1845 la Pamiers, în sudul Franței, și a studiat muzica la École Niedermeyer din Paris, unde mai târziu Camille Saint-Saëns i-a devenit profesor și prieten apropiat. Compozitor de o senină spiritualitate, a creat lucrări de o eleganță discretă și de o profundă căldură interioară, înscriindu-se pe un drum propriu între romantism și modernism. Recviemul său în re minor (1888), numit de unii critica drept un legăn al morții, exprimă moartea nu ca groază, ci ca o eliberare luminoasă — concepție profund personală și curajoasă pentru epocă. A ajuns director al Conservatorului din Paris (1905–1920), formând o generație întreagă de compozitori francezi, deși în ultimii ani de viață a suferit de o surditate progresivă. S-a stins la Paris pe 4 noiembrie 1924, lăsând în urmă și capodopere ca Pavane, Pelléas et Mélisande (muzica de scenă) și nenumărate melodii pentru voce și pian.

Se spune că Recviemul meu nu exprimă frica de moarte și cineva l-a numit un legăn al morții. Dar așa înțeleg eu moartea: ca o eliberare fericită, o năzuință spre fericire de dincolo, mai degrabă decât o trecere dureroasă.

Fauré a studiat pianul cu Camille Saint-Saëns — cel care i-a deschis și lumea lui Liszt și Wagner — iar mai târziu a devenit el însuși directorul Conservatorului din Paris, transformând instituția prin introducerea unor standarde moderne de predare.

Camille Saint-Saëns s-a născut pe 9 octombrie 1835 la Paris și a dovedit de la doi ani o auzire absolută perfectă, devenind un copil-minune al muzicii franceze — la cinci ani susținea concerte publice, iar la zece ani debuta cu orchestra interpretând lucrări de Mozart și Beethoven. A fost organist al bisericii La Madeleine din Paris timp de douăzeci de ani și a ajuns prieten apropiat al lui Franz Liszt, care l-a considerat cel mai mare organist al lumii. Opera sa vastă — peste 300 de lucrări — cuprinde opera Samson și Dalila, Carnavalul animalelor (ținut secret în timpul vieții sale), Simfonia a III-a cu orgă și primele poeme simfonice compuse vreodată de un compozitor francez. Spirit enciclopedic, era pasionat de botanică, matematică, astronomie și arheologie, scrind eseuri, poezii și critici muzicale. A murit la Alger pe 16 decembrie 1921, la vârsta de 86 de ani, rămânând până la final activ și curios față de tot ce-l înconjura.

Saint-Saëns a compus în 1908 coloana sonoră pentru filmul Asasinarea ducelui de Guise — devenind astfel primul compozitor de muzică serioasă care a scris o partitură originală pentru cinematograf.

Giovanni Pierluigi da Palestrina s-a născut în jurul anilor 1525–1526 în orașul Palestrina, de lângă Roma, și a deprins muzica ca băiat de cor la Roma, urcând treptat în cele mai înalte funcții muzicale ale Cetății Eterne. A slujit ca maestru de capelă la Cappella Giulia a Vaticanului, la bazilica San Giovanni in Laterano și la Santa Maria Maggiore, dedicând întreaga viață muzicii sacre catolice. Compozitor prolific, a lăsat peste 105 messe, 250 de motete și sute de alte lucrări polifonice, în care vocea fiecărui interpret se împletește cu celelalte cu o claritate și un echilibru desăvârșit. Stilul său a devenit modelul suprem al polifoniei sacre renascentiste și a fost studiat ca normă a compoziției corale timp de secole, până astăzi. S-a stins la Roma pe 2 februarie 1594, lăsând în urmă o moștenire care a definit standardul muzicii liturgice catolice și a influențat pe toți marii compozitori de după el.

Legenda că Palestrina ar fi salvat polifonia sacră de la interzicere prin Conciliul de la Trento — demonstrând că textul liturgic poate fi inteligibil și în muzica polifonică — este un mit romantizat, dezbătut de muzicologi: nu există documente care să confirme un asemenea episod direct.

Claudio Monteverdi s-a nascut la Cremona in 1567 si a devenit una dintre cele mai mari figuri ale muzicii occidentale, construind o punte sonora intre Renastere si Baroc. A slujit la Curtea din Mantova, iar din 1613 si pana la moarte a fost maestru de capela la Basilica San Marco din Venetia. Opera sa L'Orfeo (1607) este considerata primul monument al genului liric, iar Vecernia Fecioarei (1610) ramane o culme a muzicii sacre. In 1632, dupa ani de suferinta si dupa episodul devastatoarei ciume venetiene, a primit hirotonirea preoteasca, impletindu-si creatia cu vocatia spirituala. A murit la Venetia in 1643 si este ingropat in biserica Santa Maria Gloriosa dei Frari.

Monteverdi a publicat nu mai putin de noua carti de madrigale de-a lungul vietii, cartea a opta aparand chiar in 1638.

Arcangelo Corelli s-a nascut la 17 februarie 1653 in Fusignano, langa Imola, si a invatat vioara la Bologna, unul dintre marile centre ale muzicii instrumentale din epoc. Stabilit la Roma in jurul anului 1675, a cucerit rapid curtile aristocratice si ecleziastice, servind ca muzician pentru Regina Cristina a Suediei si Cardinalul Pamphili. Prin cele 12 Concerto Grosso si sonatele sale, a fixat canoane ale echilibrului, eleganteii si claritate structurale care au influentat decisiv pe Vivaldi, Bach si Handel. A murit la Roma pe 8 ianuarie 1713, lasand in urma o colectie unica de picturi si o opera muzicala relativ mica ca dimensiune, dar covarsitoare ca impact. Este considerat parintele sonatei pentru vioara si al genului concerto grosso.

Corelli a adunat in cursul vietii o remarcabila colectie de picturi, inclusiv lucrari atribuite lui Poussin si Brueghel, lasata mostenire patronului sau, Cardinalul Ottoboni.

Modest Musorgski s-a nascut pe 21 martie 1839 in Karevo, Rusia, intr-o familie de nobili de provincie, si a ales calea artei in locul carierei militare in care fusese initiat. Membru al celebrului Grup al celor cinci alaturi de Balakirev, Borodin, Rimski-Korsakov si Cui, a cautat sa creeze o muzica profund ruseasca, desprinsa de conventiile academice occidentale. Opera Boris Godunov si ciclul pianistic Tablouri dintr-o expozitie raman capodoperele sale, expresii puternice ale sufletului rus colectiv si ale dramatismului istoric. Viata sa a fost marcata de conflicte interioare, saracie si dependenta de alcool, care i-au intrerupt creatia si i-au scurtat viata. A murit la 28 martie 1881 la Sankt Petersburg, la numai 42 de ani, lasand mai multe lucrari neterminate completate ulterior de Rimski-Korsakov.

Tablouri dintr-o expozitie a fost compus initial pentru pian in 1874, ca omagiu adus pictorului Viktor Hartmann; abia orchestrarea lui Maurice Ravel din 1922 a facut lucrarea celebra in intreaga lume.

Nicolae Bretan s-a nascut pe 25 martie 1887 la Nasaud, in Transilvania, intr-o familie modesta, si si-a format vocea de bariton la conservatoarele din Cluj, Viena si Budapesta. A cantat ca bariton principal la operele din Bratislava, Oradea si Cluj, impunandu-se totodata ca dirijor si compozitor de vocatie. Opera Luceafarul, dupa poemul lui Eminescu, premiata in 1921, si Golem, din 1924, l-au consacrat drept unul dintre pionierii operei romanesti. A lasat un corpus bogat de lieduri care l-au asezat in fruntea promotorilor cantecului de camera romanesc. Dupa retragerea fortata din viata publica in 1948, a trait intr-un con de umbra pana la moartea sa la Cluj, pe 1 decembrie 1968.

Nicolae Bretan a avut si o cariera juridica paralela: a obtinut licenta in drept la Universitatea din Cluj in 1916, chiar in anii in care activa intens pe scena operistica.

Mihail Jora s-a nascut pe 2 august 1891 la Roman, in Moldova, si si-a desavarsit formatia muzicala la Leipzig sub indrumarea lui Max Reger, apoi la Paris, la sfatul lui George Enescu, cu compozitorul Florent Schmitt. Profesor de compozitie la Conservatorul din Bucuresti din 1929, timp de decenii a format generatii intregi de compozitori romani, printre care Paul Constantinescu, Pascal Bentoiu si Ion Dumitrescu. Este creditat cu intemeierea baletului romanesc modern prin lucrari ca La piata (1932) si Demoazela Mariuta (1940), si cu ridicarea liedului romanesc la rangul de arta superioara prin cele peste o suta de cantece pe versuri din lirica romana. A fost ales membru titular al Academiei Romane in 1955 si a continuat sa compuna cu harnicie pana la sfarsitul vietii. A murit la Bucuresti pe 10 mai 1971, lasand o mostenire artistica si pedagogica de prima importanta pentru cultura muzicala romaneasca.

Mihail Jora a fost primul director muzical al Radioului public roman, punand bazele conceptului editorial muzical al institutiei in primii ani de emisie.

S-a născut la 3 aprilie 1889 la București, într-o veche familie de lăutari, și a studiat vioara la Conservatorul din capitală, unde l-a avut profesor pe Carl Flesch. La absolvire, în 1906, a compus pentru examenul de final „Hora staccato”, o miniatură strălucitoare care avea să facă înconjurul lumii și să fie preluată în repertoriul marilor violoniști. A dus arta lăutărească românească de pe terasele și grădinile de vară pe scenele de concert, cântând ani de-a rândul în orchestre de renume și impresionând prin virtuozitate. Se spune că însuși George Enescu l-ar fi socotit unul dintre cei mai desăvârșiți violoniști pe care i-a auzit. A murit la 28 martie 1949, la București, lăsând în urmă imaginea unui muzician care a înnobilat tradiția populară cu geniul interpretării.

„Hora staccato”, scrisă inițial pentru vioară în 1906, a fost transcrisă în 1930 de violonistul Jascha Heifetz și a devenit una dintre cele mai cântate piese de bis din lume, ajungând inclusiv în aranjamente pentru trompetă.

S-a născut la 8 septembrie 1841 la Nelahozeves, un sat pe Vltava, la nord de Praga, fiul unui hangiu și măcelar. Muzician de adâncă credință catolică, a ajuns celebru cu ajutorul lui Johannes Brahms, care i-a recomandat „Dansurile slave” unui editor, deschizându-i drumul spre recunoașterea europeană. Între 1892 și 1895 a condus Conservatorul Național din New York, iar din impresiile lumii noi a izvorât Simfonia a IX-a „Din Lumea Nouă”, alături de Cvartetul „American”. Din durerea pierderii primilor săi copii s-a născut monumentalul „Stabat Mater”, mărturie a suferinței transfigurate prin rugăciune. A rămas până la capăt legat de folclorul boem și de rădăcinile sale țărănești. A murit la 1 mai 1904, la Praga.

Dvořák a fost pasionat de trenuri și de porumbei: mergea des la gara din Praga să noteze locomotivele, iar când nu putea, își trimitea ginerele, compozitorul Josef Suk, să afle numerele lor.

S-a născut la 2 martie 1824 la Litomyšl, în Boemia, copil-minune care cânta în public de la o vârstă fragedă. Considerat părintele muzicii naționale cehe, a compus opera „Mireasa vândută”, devenită simbol al operei populare cehe, și a militat pentru o artă înrădăcinată în sufletul poporului său. Momentul său definitoriu a venit odată cu surzenia totală, instalată în 1874, sub apăsarea căreia a scris cea mai mare parte a ciclului simfonic „Vlast” („Patria mea”), din care face parte celebra poemă simfonică „Vltava (Moldova)”. Boala și necazurile i-au întunecat ultimii ani, iar mintea i s-a stins treptat. A murit la 12 mai 1884, la Praga.

Smetana și-a strecurat propria dramă în muzică: în cvartetul de coarde „Din viața mea” a redat, printr-un ton acut și strident susținut la vioară, țiuitul din urechi care i-a vestit surzenia.