Oameni

A pierdut vederea în urma unui accident petrecut în atelierul tatălui său, care era șelar, iar sistemul de puncte inventat de el a plecat de la un cod militar de scriere „pe timp de noapte”.

S-a născut la 12 mai 1820 la Florența, în Italia, într-o familie engleză înstărită, și a primit numele orașului nașterii sale. Împotriva așteptărilor lumii sale, a răspuns unei chemări lăuntrice de a-i sluji pe cei bolnavi și s-a dedicat îngrijirii medicale. În timpul Războiului Crimeii, ajungând în 1854 la spitalul din Scutari, a transformat prin curățenie, ordine și milă un loc al morții într-un loc al vindecării, coborând scăderea mortalității; ostașii au numit-o „doamna cu lampa”, fiindcă noaptea trecea printre paturi cu felinarul în mână. Întoarsă acasă, a întemeiat în 1860 la spitalul St. Thomas din Londra prima școală modernă de asistente medicale, așezând nursingul pe temelii de disciplină și demnitate. A murit la 13 august 1910, la Londra, lăsând în urmă o profesie înnobilată și nenumărate vieți salvate.

How very little can be done under the spirit of fear.

A fost și o pioniera a statisticii: a folosit „diagrama polară” (rose diagram) pentru a arăta vizual câți soldați mureau din cauza condițiilor de igienă, nu a rănilor.

S-a născut la 8 mai 1828 la Geneva, în Elveția, într-o familie creștină preocupată de faptele de milostenie. În 1859, martor întâmplător al bătăliei de la Solferino, a fost cutremurat de miile de răniți lăsați fără ajutor pe câmp și, împreună cu localnicii, a început să-i îngrijească fără deosebire de tabără. Din acea suferință a scris cartea „Amintire de la Solferino” (1862), care a aprins conștiința Europei și a dus la întemeierea Crucii Roșii în 1863 și la prima Convenție de la Geneva în 1864, pentru ocrotirea răniților și a celor ce-i îngrijesc. Ruinat și uitat multă vreme, a fost redescoperit la bătrânețe și a primit, în 1901, cel dintâi Premiu Nobel pentru Pace. A murit la 30 octombrie 1910, la Heiden, în Elveția.

Premiul Nobel primit în 1901 l-a donat integral operelor de caritate; a trăit modest într-un azil din Heiden până la sfârșit.

S-a născut la 26 august 1910 la Skopje, cu numele Anjezë (Agnes) Gonxhe Bojaxhiu, într-o familie albaneză catolică. Tânără fiind, a intrat în ordinul Surorilor de Loreto și a plecat în India, unde a predat mulți ani la o școală din Calcutta. În 1946 a simțit „o chemare în chemare”, aceea de a părăsi mănăstirea spre a trăi printre cei mai săraci dintre săraci; în 1950 a întemeiat congregația Misionarelor Carității, deschizând case pentru muribunzi, orfani și leproși. Pentru slujirea ei tăcută și neobosită a primit în 1979 Premiul Nobel pentru Pace, primindu-l în numele celor săraci. A murit la 5 septembrie 1997, la Calcutta, și a fost canonizată de Biserica Catolică la 4 septembrie 2016.

Nu toți putem face lucruri mari. Dar putem face lucruri mici cu mare iubire.

Deși a adus alinare lumii, scrisorile ei arată ani lungi de „noapte a sufletului”, o tăcere lăuntrică pe care a purtat-o cu credință neclintită.

S-a născut în jurul anului 1822, în sclavie, în comitatul Dorchester din Maryland, Statele Unite, purtând la naștere numele Araminta Ross. În 1849 a fugit spre libertate în nord, dar n-a rămas să se bucure singură de ea: a revenit iar și iar în ținuturile sclaviei ca „mecanic” al Underground Railroad, călăuzind în taină zeci de robi spre libertate, fără să piardă vreodată vreun om. În timpul Războiului Civil a slujit ca cercetașă, spioană și infirmieră pentru armata Uniunii, iar mai târziu a sprijinit lupta pentru drepturile femeilor. La bătrânețe a întemeiat un cămin pentru bătrânii și nevoiașii de culoare, lângă Auburn, în statul New York. A murit la 10 martie 1913, la Auburn, cinstită ca un simbol al curajului și al libertății.

Era numită „Moise” de cei pe care îi elibera, după profetul care și-a scos poporul din robie.

S-a născut în jurul anului 1818, în sclavie, în comitatul Talbot din Maryland, Statele Unite. Copil fiind, a învățat pe ascuns să citească și să scrie, descoperind în cuvânt cheia libertății lăuntrice; în 1838 a reușit să evadeze spre nord. A devenit unul dintre cei mai puternici oratori și scriitori aboliționiști, iar autobiografia sa din 1845, „Narrative of the Life of Frederick Douglass”, a arătat lumii cu putere cruzimea sclaviei și demnitatea celui asuprit. A publicat ziarul „The North Star”, a sfătuit președinți și a militat neîncetat pentru drepturile oamenilor de culoare și ale femeilor. A murit la 20 februarie 1895, la Washington, o mare voce a libertății și a demnității umane.

Once you learn to read, you will be forever free.

A fost primul afro-american nominalizat pentru funcția de vicepreședinte al SUA (1872), fără știrea și fără consimțământul său prealabil.

S-a născut la 6 septembrie 1860 la Cedarville, în statul Illinois, Statele Unite. Mișcată de sărăcia și de nevoile imigranților care umpleau orașele industriale, a întemeiat în 1889, împreună cu Ellen Gates Starr, așezământul Hull House din Chicago, un loc de întrajutorare, educație și cultură pentru cei săraci. Acolo a deschis creșe, cursuri, bibliotecă și ateliere, punând temeliile asistenței sociale moderne și ale reformei condițiilor de muncă și de trai. Militantă neobosită pentru pace, a condus mișcări internaționale de femei pentru încetarea războiului, iar în 1931 a devenit prima americancă laureată a Premiului Nobel pentru Pace. A murit la 21 mai 1935, la Chicago.

Hull House a crescut până la a cuprinde peste zece clădiri, primind mii de oameni pe săptămână și devenind model pentru sute de așezăminte similare în America.

S-a născut la 16 august 1815 la Becchi, lângă Castelnuovo, în Piemont, Italia, într-o familie de țărani săraci, rămânând orfan de tată de mic. Hirotonit preot în 1841 la Torino, a fost cutremurat de mulțimea tinerilor săraci și părăsiți ai orașului industrial și și-a închinat viața lor. A întemeiat „oratoriile”, locuri de joacă, învățătură, meserie și rugăciune, iar în 1859 a pus bazele Societății Saleziene, așezând la temelia educației „metoda preventivă” întemeiată pe rațiune, religie și bunătate iubitoare. A crescut generații întregi de tineri prin muncă, credință și blândețe, ferindu-i de pedeapsă și câștigându-i prin iubire. A murit la 31 ianuarie 1888, la Torino, și a fost canonizat în 1934.

Educația este o chestiune a inimii.

Ca tânăr, învățase jonglerii, acrobații și scamatorii pe care le folosea ca să adune copiii în jurul lui și, după numărul de „minuni”, îi chema apoi la rugăciune.

S-a născut la 21 aprilie 1808 la Hamburg, în Germania, cel mai mare dintr-o familie numeroasă, purtând de tânăr grija fraților săi. Teolog protestant, a fost mișcat de mizeria copiilor abandonați din mahalalele orașului și a întemeiat în 1833, la Horn, lângă Hamburg, așezământul „Rauhes Haus”, un cămin care creștea copiii săraci în familii mici, cu iubire și rânduială. În 1848 a lansat, printr-o cuvântare aprinsă la Wittenberg, chemarea la „Innere Mission” (misiunea internă), o vastă mișcare de caritate creștină pentru cei săraci, bolnavi și părăsiți. Slujirea lui a înnoit diaconia protestantă germană și a pus temelii durabile pentru asistența socială bisericească. A murit la 7 aprilie 1881, la Hamburg.

Lui i se atribuie crearea „coroanei de Advent” (Adventskranz): în 1839 a atârnat la Rauhes Haus o roată de lemn cu lumânări, câte una aprinsă pe zi, ca să numere copiii timpul până la Crăciun.

S-a născut la 29 octombrie 1875 la Eastwell Park, în Anglia, nepoată a reginei Victoria, și a devenit regină a României prin căsătoria cu regele Ferdinand. În anii cumpliți ai Primului Război Mondial, refugiată la Iași, a îmbrăcat haina de infirmieră a Crucii Roșii și a mers printre răniți și bolnavii de tifos, alinând suferința fără teamă de molimă, dobândind numele de „mama răniților”. Prin curajul și demnitatea ei a devenit un simbol al nădejdii și al unității naționale, iar la Conferința de Pace de la Paris (1919) a pledat cu strălucire pentru cauza României Mari. A lăsat pagini de memorii și o dragoste statornică pentru țara sa adoptivă. A murit la 18 iulie 1938, la Castelul Pelișor din Sinaia, iar inima sa a fost, după dorința ei, așezată separat, la mare.

A cerut ca inima să-i fie păstrată separat, într-o casetă, întâi la Balcic, lângă marea pe care o iubea; astăzi este păstrată la Muzeul Național de Istorie a României.

S-a născut la 22 aprilie 1850 la Năsăud (după alte surse, la Iași), cu numele Ana Câmpeanu, într-o familie modestă, rămânând de mică fără tată. A urmat la Iași Școala Centrală de Fete și a obținut diploma de institutoare, arătând de tânără o rară aplecare spre carte și cultură. Căsătorită cu profesorul universitar Ștefan Micle, a ținut la Iași un salon literar și a fost o prezență vie în viața culturală a orașului, publicând versuri și lăsând o operă poetică delicată. Numele ei rămâne pentru totdeauna legat de marea iubire și corespondență cu Mihai Eminescu. A murit la 3 august 1889, la Mănăstirea Văratec, la puține săptămâni după stingerea poetului.

A murit la doar câteva săptămâni după Eminescu, la Mănăstirea Văratec, iar legătura lor a rămas una dintre cele mai cunoscute povești de iubire din cultura română.