Oameni

Konrad Adenauer s-a născut la 5 ianuarie 1876 la Köln, într-o familie catolică modestă, și a urcat în ierarhia administrativă germană devenind primarul Kölnului din 1917 — funcție din care naziștii l-au destituit în 1933. Supraviețuitor al Celui de-al Treilea Reich, a întemeiat Uniunea Creștin-Democrată după război și a devenit, la 73 de ani, primul cancelar al Republicii Federale Germania în 1949. A condus reconstucția morală și economică a Germaniei de Vest cu fermitate și viziune, ancorând-o în NATO și în proiectul european, și a semnat în 1963 Tratatul de la Élysée cu de Gaulle, reconciliind Franța cu Germania după secole de rivalitate. A guvernat până la vârsta de 87 de ani, stabilind un record de longevitate politică activă, și a murit la 19 aprilie 1967, lăsând în urmă o Germanie integrată în comunitatea democrațiilor occidentale.

Adenauer a condus Germania de Vest ca prim-cancelar de la vârsta de 73 de ani până la 87 de ani — o perioadă de 14 ani — devenind unul dintre cei mai longevivi lideri de guvern din istoria democratică modernă.

Charles de Gaulle s-a născut la 22 noiembrie 1890 la Lille, dintr-o familie cu adânci rădăcini catolice și patriotice, și a ales cariera militară, devenind general de brigadă în primele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial. Refuzând armistițiul cu Germania nazistă, a plecat la Londra și a lansat la 18 iunie 1940 celebrul Apel prin BBC, devenind vocea și simbolul Franței Libere care a continuat lupta din exil. Reîntors triumfal la Paris în 1944, a prezidat eliberarea Franței și reconstrucția sa ca putere suverană, impunând o viziune despre grandoarea națională care nu admitea umilința capitulării. Întors la putere în 1958 pentru a rezolva criza algeriană, a fondat cea de-a Cincea Republică cu o constituție care consolida autoritatea executivului, și a servit ca președinte până în 1969. A murit la 9 noiembrie 1970 la Colombey-les-Deux-Églises, lăsând în urmă o Franță redefinită ca actor independent pe scena mondială.

Franța a pierdut o bătălie, dar Franța nu a pierdut războiul.

Apelul de la 18 iunie 1940 nu a fost înregistrat în direct; înregistrarea audio care circulă astăzi este o refacere în studio realizată de de Gaulle câteva zile mai târziu.

Robert Schuman s-a născut la 29 iunie 1886 la Luxemburg, dintr-un tată lorenez și o mamă luxemburgheză, crescând vorbitor nativ de germană și franceză — o bilingvitate care l-a pregătit providențial pentru misiunea sa de constructor al unității europene. Catolic profund, a trăit cu austeritate monahală, hrănindu-se spiritual din euharistia zilnică, și a refuzat orice compromis moral chiar și în contextele politice cele mai presante. Ca ministru de externe al Franței, a propus la 9 mai 1950 — data care astăzi este Ziua Europei — planul care a dus la crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, punând bazele reconcilierii franco-germane și ale integrării europene. A fost primul președinte al Parlamentului European între 1958 și 1960, iar la finalul mandatului colegii europeni i-au conferit titlul de «Părinte al Europei». A murit la 4 septembrie 1963 la Scy-Chazelles, iar în 2021 Papa Francisc l-a recunoscut ca «Venerable», deschizând calea spre beatificare.

Europa nu se va face dintr-o dată, nici conform unui plan unic. Se va construi prin realizări concrete, care vor crea mai întâi o solidaritate de fapt.

În 2021, Papa Francisc a aprobat un decret prin care recunoaște virtuțile eroice ale lui Robert Schuman, acordându-i titlul de «Venerable» — primul pas oficial pe calea beatificării și eventualaei canonizări.

Alcide De Gasperi s-a născut la 3 aprilie 1881 în Pieve Tesino, pe atunci teritoriu austro-ungar, și a crescut într-o familie catolică profundă care i-a modelat întreaga viață. Deputat în Parlamentul de la Viena înainte de Primul Război Mondial, a fost arestat și întemniţat de regimul fascist în 1927, găsind refugiu timp de mulți ani ca bibliotecar anonim în arhivele Vaticanului. Din decembrie 1945 și până în 1953 a condus opt guverne consecutive, reconstruind Italia democratică din ruinele războiului și ancorând-o ferm în blocul occidental prin Planul Marshall și NATO. A fost unul dintre arhitecții fondatori ai construcției europene, alături de Robert Schuman și Konrad Adenauer, convins că unitatea Europei este singura cale spre o pace durabilă; s-a stins din viață la 19 august 1954 în Borgo Valsugana.

În anii dictaturii fasciste, De Gasperi a supraviețuit lucrând ca bibliotecar anonim la Vatican — umilință pe care a acceptat-o cu seninătate, continuând să studieze și să scrie în tăcere.

Thomas Jefferson s-a născut la 13 aprilie 1743 în Shadwell, Virginia, într-o familie de plantatori înstăriți, și a primit o educație aleasă la College of William and Mary. A fost autorul principal al Declarației de Independență americane (1776), document de o forță morală și retorică excepțională care a influențat gândirea politică mondială timp de secole. Al treilea președinte al Statelor Unite (1801–1809), a dublat teritoriul național prin achiziția Louisianei și a promovat cu ardoare libertatea de conștiință și separarea Bisericii de stat. Fondator al Universității din Virginia și polimat cu preocupări în arhitectură, filozofie, agronomie și muzică, Jefferson a trăit însă și contradicția dramatică de a proclama libertatea în timp ce deținea sclavi. S-a stins din viață la 4 iulie 1826, la exact cincizeci de ani de la adoptarea Declarației de Independență.

We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.

Thomas Jefferson a murit în aceeași zi cu John Adams — 4 iulie 1826 — la fix cincizeci de ani de la adoptarea Declarației de Independență. Legendele spun că ultimele cuvinte ale lui Adams au fost: «Thomas Jefferson mai trăiește» — fără să știe că prietenul și rivalul său murise cu câteva ore mai devreme.

Pericle s-a născut în jurul anului 495 î.Hr. la Atena, dintr-o familie aristocratică de prim rang — tatăl său Xanthippos era om politic și erou de război, iar mama sa Agariste provenea din puternica familie Alcmeonidă. A condus Atena în perioada de aur a democrației ateniene, aproximativ între 460 și 429 î.Hr., finanțând construcția Partenonului și a celorlalte monumente de pe Acropola — opere care au definit civilizația occidentală. A extins participarea politică a cetățenilor de rând, introducând plata pentru funcțiile publice și pentru jurați, și a transformat Liga de la Delos într-un imperiu atenian prosper, chiar dacă controversat. Filosof și orator desăvârșit, a frecventat cercul lui Anaxagoras și a fost admirat pentru calmul, cumpătarea și demnitatea sa legendară. A murit în 429 î.Hr. de ciuma care a devastat Atena în primii ani ai Războiului Peloponesiac, lăsând în urmă o cetate transformată pentru totdeauna.

Se spune că dușmanii lui Pericle îl atacau cu pietre pe stradă, iar el continua să-și vadă de treabă în liniște; seara, sclavul său purta o torță până acasă la cel care aruncase cu pietre, în semn de bună-cuviință.

Marcus Tullius Cicero s-a născut la 3 ianuarie 106 î.Hr. în Arpinum, dintr-o familie de cavaleri provinciali, și a ajuns prin talent și perseverență la cele mai înalte demnități ale Romei. Avocat de strălucire fără egal, filosof și om de stat, a ocupat toate magistraturile republicane, culminând cu consulatul în 63 î.Hr., când a demascat și zdrobit conjurația lui Catilina, salvând — după propria-i convingere — Republica. Adversar fervent al lui Marc Antoniu, a plătit cu viața această curaj: executat la ordinul Triumvirilor la 7 decembrie 43 î.Hr., mâinile și capul i-au fost expuse pe tribuna din Forumul Roman. Moștenirea sa literară — discursurile, tratatele filosofice și corespondența — a influențat profund retorica, filosofia politică și proza latină a tuturor epocilor următoare.

O tempora, o mores!

Cicero a fost primul roman dintr-o familie fără tradiție senatorială (homo novus) care a ajuns consul fără a fi susținut de un neam aristocratic — un ascens uimitor bazat exclusiv pe elocvența și inteligența sa.

Thomas More s-a născut la 7 februarie 1478 în Londra, fiul unui eminent jurist, și a primit o formare umanistă excepțională, devenind prieten apropiat al lui Erasmus din Rotterdam. Jurist, om de stat și scriitor, a servit cu strălucire la curtea lui Henric al VIII-lea, ajungând Lord Cancelar al Angliei în 1529 — cea mai înaltă funcție judiciară a regatului. A refuzat să recunoască divorțul regelui de Ecaterina de Aragon și să depună jurământul prin care Henric se proclama Cap Suprem al Bisericii Angliei, act de conștiință care l-a costat capul: a fost decapitat la 6 iulie 1535 în Tower of London. Autorul Utopiei (1516), prima descriere literară a unei societăți ideale, a fost canonizat de Biserica Catolică în 1935 și proclamat de Ioan Paul al II-lea patron al oamenilor de stat și al politicienilor în anul 2000.

I die the King's good servant, and God's first.

Pe eșafodul execuției, More și-a dat barba la o parte cu o mică glumă, spunând că aceasta nu comisese nici o trădare — un ultim act de umor în fața morții, mărturisit de mai mulți martori contemporani.

Simón Bolívar s-a născut la 24 iulie 1783 în Caracas, într-una dintre cele mai bogate familii creole din Venezuela, și a rămas orfan de ambii părinți înainte de a împlini zece ani. Educat în Europa, unde a absorbit ideile Iluminismului și a asistat la ascensiunea lui Napoleon, s-a întors în America cu o viziune grandioasă: eliberarea continentului de sub dominația colonială spaniolă. Prin campanii militare de o îndrăzneală extraordinară — inclusiv traversarea Anzilor cu o armată de 2.500 de oameni în 1819 — a eliberat Venezuela, Colombia, Ecuador, Peru și Bolivia, ultima țară primind chiar numele său. «El Libertador», cum a fost supranumit, a visat o Americă Latină unită, dar a văzut în ultimii ani cum republicile pe care le fondase se sfâșiau în rivalități și războaie civile. Bolnav de tuberculoză și dezamăgit profund, s-a stins din viață la 17 decembrie 1830 în Santa Marta, Colombia, la numai patruzeci și șapte de ani.

Bolívar a refuzat să devină monarh, deși i s-a oferit coroana în mai multe rânduri; la finalul vieții sale, a spus că a arat în mare — metaforă pentru zădărnicia eforturilor de a uni un continent sfâșiat de interese fragmentare.

S-a născut la 20 august 1864 la Florica (astăzi Ștefănești, județul Argeș), fiu al marelui om de stat Ion C. Brătianu. Format ca inginer la Paris, a intrat curând în viața politică și a devenit lider al Partidului Național Liberal, ocupând de mai multe ori funcția de prim-ministru. El a condus România în anii grei ai Primului Război Mondial și a fost artizanul politic al Marii Uniri de la 1918, ținând cârma statului în vremuri de cumpănă. A reprezentat România la Conferința de Pace de la Paris, unde a apărat cu dârzenie interesele naționale. S-a stins din viață la 24 noiembrie 1927, la București, lăsând în urmă imaginea unui conducător tenace și clarvăzător.

Moșia de la Florica a devenit un adevărat centru al vieții politice liberale, iar familia Brătianu a dat României mai mulți prim-miniștri de-a lungul a trei generații.

S-a născut la 25 octombrie 1858 la Ploiești, într-o familie de negustori, și a urmat studii de drept la Paris. Înzestrat cu un talent oratoric ieșit din comun, a devenit una dintre cele mai strălucite voci ale parlamentului românesc și întemeietor al Partidului Conservator-Democrat. Ca ministru și apoi ca prim-ministru, a promovat cu energie alianțele externe care au sprijinit cauza unității naționale, fiind un neobosit diplomat al Antantei. A fost o vreme ministru de externe, apărând drepturile României la masa tratativelor de după război. S-a stins la 21 iunie 1922, la Roma, răpus de o boală, la scurtă vreme după ce ajunsese în fruntea guvernului.

Era supranumit „Take cel cu gura de aur” pentru elocința sa; se spunea că discursurile lui puteau întoarce voturile unei întregi camere.

S-a născut la 4 martie 1882 la Craiova și a devenit, încă de tânăr, unul dintre cei mai străluciți juriști ai țării, profesor de drept și ministru de finanțe. Ca diplomat, a reprezentat România la Liga Națiunilor, unde s-a impus prin inteligență și principii, fiind ales de două ori, în 1930 și 1931, președinte al Adunării Generale — o cinste rară pentru un reprezentant al unei țări mici. Ca ministru de externe, a militat neobosit pentru securitatea colectivă și pentru pacea prin drept, nu prin forță. Îndepărtat din funcție în 1936, a plecat în exil. S-a stins la 17 martie 1941, la Cannes, departe de țară, dar cu inima întoarsă spre ea.

A cerut prin testament ca osemintele sale să fie aduse în țară; dorința i-a fost împlinită abia în 1992, când rămășițele i-au fost depuse la Biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului.

S-a născut la 8 ianuarie 1873 la Bădăcin, în Sălajul aflat pe atunci sub stăpânire austro-ungară, într-o familie de intelectuali ardeleni. Jurist și om politic, a fost unul dintre fruntașii mișcării naționale a românilor din Transilvania și a jucat un rol de seamă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Lider al Partidului Național Țărănesc, a fost de mai multe ori prim-ministru și a rămas în conștiința publică drept un simbol al integrității și al fidelității față de principii. După instaurarea regimului comunist, a fost judecat într-un proces înscenat și condamnat. A murit la 5 februarie 1953 în temnița de la Sighet, purtându-și demnitatea până la capăt.