Oameni

Regele Ludovic al XVI-lea era atât de interesat personal de expediția lui La Pérouse, încât se spune că, în dimineața execuției sale la ghilotină în 1793, una dintre ultimele întrebări pe care le-a pus a fost: «Au sosit vești de la La Pérouse?»

Mary Henrietta Kingsley s-a născut pe 13 octombrie 1862 la Islington, Londra, fiică a medicului și călătorului George Kingsley; a rămas acasă pentru a-și îngriji mama bolnavă până la moartea ambilor părinți în 1892. La treizeci de ani, s-a îndreptat spre Africa de Vest, călătorind între 1893 și 1895 prin Sierra Leone, Angola, Gabon și Camerun, deseori singură în zone nevizitate de europeni. A urcat pe fluviul Ogooué prin teritoriul tribului Fang, a escaladat vârful Camerun și a colectat specii de pești noi pentru știință, trei dintre ele purtându-i astăzi numele. În cărțile sale «Travels in West Africa» (1897) și «West African Studies» (1899) a apărat cu căldură și respect culturile africane, opunându-se paternalismului misionar. A murit pe 3 iunie 1900 la Simonstown, Africa de Sud, îngrijind prizonieri de război boeri, la numai 37 de ani.

Mary Kingsley a traversat mlăștini și păduri tropicale îmbrăcată în rochia victoriana lungă și neagră specifică epocii, refuzând să poarte îmbrăcăminte «de bărbat» — și a declarat că tocmai această fustă i-a salvat viața o dată când a căzut într-o capcană cu țepi, atenuând impactul.

Ahmad ibn Fadlan a fost un cărturar și diplomat arab din Bagdad, secretar al curții califului abbasid al-Muqtadir. În 921–922 a condus o misiune diplomatică la bulgarii de pe Volga, parcurgând un drum lung prin stepele Asiei Centrale. Relația sa de călătorie, Risāla, rămâne unul dintre cele mai prețioase documente medievale: descrie cu acuitate popoarele Volgăi, khazarii, bulgarii și, mai ales, negustorii ruși (Rus), oferind prima mărturie arabă detaliată despre obiceiurile, înfățișarea și ritualurile funerare ale acestora. Opera sa a supraviețuit în fragmente și a influențat profund cunoașterea europeană a lumii nordice medievale.

I-am văzut pe Rusiya când au venit pe căile lor comerciale și s-au tăbărât pe malul râului Itil. Nu am văzut niciodată oameni cu o statură corporală mai dezvoltată decât a lor. Sunt înalți ca niște palmieri, blonzi și rubicond.

Manuscrisul Risāla a fost redescoperit abia în 1923, la Meshhad (Iran), într-o copie dintr-o enciclopedie geografică medievală, la aproape o mie de ani după ce a fost scris.

Jean Chardin s-a născut la Paris pe 16 noiembrie 1643, fiu al unui bijutier prosper, și a primit o educație aleasă care i-a deschis drumul spre comerț și călătorie. A vizitat Persia de două ori — în 1665 și în 1671 — petrecând ani întregi la curtea șahului de la Isfahan, unde s-a bucurat de prețuirea suveranului Abbas al II-lea. Fugind din Franța din cauza persecuțiilor îndreptate împotriva hughenoților după revocarea Edictului de la Nantes, s-a stabilit în Londra, unde regele Carol al II-lea l-a înnobilat ca bijutier de curte. Lucrarea sa în zece volume, Călătoriile lui Sir John Chardin în Persia și Indiile de Est, este considerată și astăzi una dintre cele mai riguroase și complete descrieri ale Iranului safavid și ale Orientului Apropiat. A murit la Londra pe 25 decembrie 1713, lăsând în urmă o operă de referință a explorărilor culturale occidentale.

Chardin a călătorit din Franța până în Persia trecând prin Turcia, Crimeea și Caucaz, o rută extrem de periculoasă pentru secolul al XVII-lea, și s-a întors acasă ocolind Africa, pe la Capul Bunei Speranțe.

Ippolito Desideri s-a născut la 21 decembrie 1684 la Pistoia, Italia, și a intrat de tânăr în Compania lui Iisus (iezuiți), hrănit de dorința de a duce misiunea creștină în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. A sosit la Lhasa pe 18 martie 1716, devenind unul dintre primii europeni care au ajuns în capitala Tibetului, și a obținut permisiunea hanului mongol al Tibetului de a rămâne, studia și predica. Spre deosebire de alți misionari, Desideri a învățat cu desăvârșire limba tibetană și a studiat profund textele budiste canonice, scriind lucrări teologice direct în tibetană — o realizare fără precedent în lumea occidentală. A stat în Tibet până în 1721, după care s-a întors la Roma, unde a murit pe 14 aprilie 1733, la numai 48 de ani, înainte ca opera sa să poată fi publicată.

Desideri este considerat primul european care a realizat o critică internă riguroasă a metafizicii budiste tibetane, scriind în chiar limba tibetană refutații ale conceptelor de vid (śūnyatā) și renaștere — cu un secol înainte ca Europa să aibă vreun alt cunoscător al limbii tibetane.

S-a născut la 15 februarie 1874 la Kilkea, în comitatul Kildare din Irlanda, într-o familie anglo-irlandeză. A pornit spre Antarctica întâi alături de Robert Falcon Scott, în expediția „Discovery” (1901–1904), iar mai apoi și-a condus propria expediție „Nimrod” (1907–1909), ajungând mai aproape de Polul Sud decât oricine până atunci. Numele lui a rămas însă legat pentru totdeauna de expediția „Endurance” (1914–1917): nava i-a fost strivită de ghețuri în Marea Weddell, dar el a reușit, printr-o traversare disperată cu barca deschisă până în insula Georgia de Sud, să-și salveze întregul echipaj, fără să piardă niciun om. A murit la 5 ianuarie 1922, răpus de o criză cardiacă la bordul navei „Quest”, în timp ce pornea într-o nouă expediție antarctică, și a fost înmormântat, la dorința soției sale, în Georgia de Sud.

Superiority of ships lies in the fact that they can bring men back. Difficulties are just things to overcome, after all.

Salvarea echipajului de pe „Endurance” s-a făcut fără nicio pierdere de vieți omenești, ceea ce a transformat un eșec al expediției într-o legendă a curajului și a răspunderii unui comandant față de oamenii săi.

S-a născut la 10 octombrie 1861 la Store Frøen, lângă Christiania (astăzi Oslo), în Norvegia. În 1888 a condus prima traversare a calotei de gheață a Groenlandei pe schiuri, iar apoi a conceput îndrăznețul plan al expediției cu nava „Fram” (1893–1896): a lăsat vasul, special construit, să fie prins în gheața Oceanului Arctic și purtat de curenți, pornind cu Hjalmar Johansen pe gheață spre nord și atingând, în 1895, cea mai nordică latitudine atinsă de om până atunci. Om de știință de seamă, a pus bazele oceanografiei moderne și a fost profesor la universitatea din Christiania. După Primul Război Mondial s-a dedicat cauzei umanitare, organizând ajutorarea prizonierilor și a refugiaților și inventând „pașaportul Nansen” pentru apatrizi, motiv pentru care a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1922. A murit la 13 mai 1930, la Lysaker, lângă Oslo.

The difficult is what takes a little time; the impossible is what takes a little longer.

„Pașaportul Nansen”, creat de el pentru refugiații rămași fără cetățenie, a fost recunoscut de peste cincizeci de state și a redat identitate și drepturi la sute de mii de oameni fără patrie.

S-a născut la 6 iunie 1868 la Plymouth, în Anglia, și a intrat de tânăr în Marina Regală. A condus expediția „Discovery” (1901–1904), prima mare campanie britanică de cercetare a Antarcticii, iar apoi expediția „Terra Nova” (1910–1913), al cărei țel era Polul Sud geografic. La 17 ianuarie 1912 a ajuns la Pol împreună cu patru tovarăși, doar pentru a găsi acolo cortul lăsat de norvegianul Roald Amundsen, care îi devansase cu aproape o lună. Pe drumul de întoarcere, epuizați, înfometați și prinși de vânturi ucigătoare, Scott și însoțitorii săi au pierit rând pe rând; el a murit în jurul datei de 29 martie 1912, la doar câțiva kilometri de un depozit de provizii, ținându-și jurnalul până în ultima clipă. Trupurile lor și însemnările au fost găsite abia peste opt luni, iar ultimele lui pagini au făcut din el o figură eroică a Marii Britanii.

Had we lived, I should have had a tale to tell of the hardihood, endurance, and courage of my companions which would have stirred the heart of every Englishman.

Scott și-a continuat jurnalul până la sfârșit, iar ultima însemnare se încheie cu îndemnul „For God's sake look after our people” — un gând pentru familiile tovarășilor săi, nu pentru sine.

S-a născut la 28 ianuarie 1886 la București, în familia Lahovary, și s-a căsătorit de tânără cu prințul George Valentin Bibescu, devenind principesa Marthe Bibesco. Scriitoare de expresie franceză, a cunoscut gloria literară încă din 1908 cu volumul „Les Huit Paradis”, inspirat de o călătorie prin Persia, distins de Academia Franceză. A străbătut Orientul și Europa, lăsând jurnale de drum și portrete ale unei lumi aristocratice care avea să dispară, și a fost prietenă și corespondentă a unor spirite ca Marcel Proust și Charles de Gaulle. Salonul și scrisorile ei au făcut din ea una dintre cele mai strălucite prezențe feminine ale Europei dintre cele două războaie. După instaurarea comunismului a rămas în exil la Paris, unde a murit la 28 noiembrie 1973.

Deși româncă prin naștere, Marthe Bibesco a scris aproape toată opera sa în limba franceză și a fost prima femeie care a primit, în 1954, Marele Premiu pentru literatură al Academiei Franceze pentru ansamblul operei.

S-a născut la 15 decembrie 1857 la București, într-o familie de evrei din spațiul românesc, și a studiat ingineria la Paris. Spirit neliniștit, a călătorit prin Egipt, Cuba și America de Nord înainte de a ajunge, în 1885, în extremul sud al Americii, în Țara de Foc (Tierra del Fuego). Acolo a organizat exploatarea aurului de pe coaste, a cartografiat ținuturi până atunci puțin cunoscute și a întemeiat, cu o mână de oameni, o adevărată mică colonie cu monedă și timbre proprii. Figura lui rămâne controversată, umbrită de ciocnirile violente cu populația băștinașă a indienilor selk'nam, dar și de aura de aventurier vizionar. A murit tânăr, la 5 iunie 1893, la Buenos Aires, în împrejurări rămase neelucidate.

Popper a bătut, pentru colonia sa aurieră din Țara de Foc, propriile monede de aur și a emis timbre proprii, gest rar prin care un singur explorator și-a arogat însemnele unui stat în miniatură.

S-a născut la 25 septembrie 1860 la București, într-o familie de industriași — familia Assan, cunoscută pentru moara cu aburi din capitală. A studiat ingineria în străinătate, la Bruxelles și în Germania, și a fost printre primii ingineri români cu formație tehnică modernă. În anii 1896–1898 a întreprins o călătorie în jurul lumii, trecând prin Asia, America și regiunile arctice ale Spitzbergenului, fiind considerat primul român care a făcut ocolul Pământului și a ajuns până la marginea gheții polare. A adus din aceste drumuri fotografii, filme și conferințe care au aprins în publicul românesc curiozitatea pentru lumea largă, iar activitatea sa a sprijinit înființarea Societății Geografice Române. A murit la 16 iunie 1918, la București.

Bazil Assan a fost printre pionierii filmului documentar de călătorie din România, aducând din expedițiile sale imagini în mișcare pe care le prezenta în conferințe publice, la începuturile cinematografului.