Tradiții

În seara Ajunului, cetele de colindători pornesc din casă în casă, purtând în glas vestea Nașterii Domnului. Gazdele îi așteaptă cu colaci, nuci și mere, iar colindul lăsat la ușă se crede că aduce belșug și pace peste anul ce vine.

Moș Ajun este colindul copiilor din dimineața de dinaintea Crăciunului, când cei mici umblă cu traista pe umăr strigând „Bună dimineața la Moș Ajun!”. Pentru urarea lor primesc covrigi, colăcei, nuci și mere, răsplată a bucuriei pe care o poartă din prag în prag.

Plugușorul este urătura de Anul Nou rostită cu pocnetul bicelor și sunetul buhaiului, evocând aratul, semănatul și seceratul grâului. Flăcăii merg cu plugul din curte în curte, urând gazdelor recolte bogate și un an cu spor.

Plugul cel Mare este forma veche și cea mai spectaculoasă a Plugușorului, când un plug adevărat, tras de boi împodobiți cu panglici și clopoței, este purtat pe ulițe. Este un ritual al belșugului agricol, în care ceata cea mare vestește începutul unui nou an de muncă și rod.

Sorcova este urarea gingașă din ziua de Sfântul Vasile, când copiii ating gazdele cu o crenguță împodobită cu flori de hârtie colorată. Rostind „Sorcova, vesela, să trăiți, să-mbătrâniți”, ei doresc sănătate și viață lungă, ca merii și ca perii înfloriți.

Semănatul se face în prima zi a anului, când copiii aruncă boabe de grâu și porumb prin casă, urând belșug și rod. Se crede că fiecare bob azvârlit peste prag cheamă holde bogate și mese îmbelșugate în anul ce începe.

Capra, numită pe alocuri Turca, este jocul măștii cu cap de lemn și fălci ce clămpăne, purtată de un flăcău acoperit cu covor și panglici colorate. Ceata joacă capra prin sat între Crăciun și Anul Nou, într-un dans vechi al morții și al reînvierii firii.

Ursul este unul dintre cele mai vechi jocuri cu măști de iarnă, când un om îmbrăcat în blană adevărată de urs joacă greoi în ritmul tobei și al fluierului. Se spune că, tăvălindu-se pe pământ, ursul alungă răul și trezește puterile roditoare ale gliei.

Brezaia este masca fantastică din cetele de urători, cu cioc clămpănitor și penaj pestriț de panglici multicolore. Ea deschide alaiul de Anul Nou, gonind cu jocul ei sălbatic duhurile rele și făcând loc bucuriei sărbătorii.

Steaua este colindul purtat de copii în seara de Crăciun, care umblă cu o stea mare de hârtie luminată dinăuntru, împodobită cu icoana Nașterii. Cântecul lor vestește steaua care i-a călăuzit pe magi la ieslea din Betleem.

Vicleimul, numit și Irozii, este teatrul popular de Crăciun în care flăcăii joacă drama Nașterii Domnului, cu Irod, magii și ciobanii. Cu costume și glasuri răsunătoare, ei aduc pe ulițele satului povestea sfântă a venirii pe lume a Mântuitorului.

De Bobotează, preotul sfințește apele, iar credincioșii duc acasă aghiazmă mare cu care stropesc casa, grajdul și gospodăria. Se crede că în această noapte cerurile se deschid, iar apele capătă putere tămăduitoare pentru tot anul.

Aruncarea crucii în apă este momentul de vârf al Bobotezei, când preotul azvârle crucea în râu, în lac sau în mare, iar flăcăii se aruncă în apa înghețată să o scoată. Cel ce ajunge primul la ea se crede binecuvântat cu noroc și sănătate peste an.

De Sfântul Ion, a doua zi după Bobotează, se merg colindători și urători la toți cei ce poartă acest nume, sărbătoriți cu voie bună și pahare ridicate. Este ziua în care satul îi cinstește pe Ionii lui, într-o petrecere ce încheie ciclul sărbătorilor de iarnă.

Pomana porcului urmează tăierii porcului de Ignat, pe 20 decembrie, când gospodarul îi cinstește pe cei ce au ajutat cu o masă caldă din carnea proaspătă. În jurul mesei aburinde, cu pălincă și voie bună, se leagă rânduiala și buna vecinătate a satului.

Împodobitul bradului se face în ajunul Crăciunului, când în casă se aduce bradul veșnic verde, semn al vieții care nu se stinge. Copiii îl gătesc cu globuri, nuci aurite, mere și lumini, așteptând cu sufletul la gură darurile de sub crengile lui.

În Maramureș, colindătorii poartă straiele de sărbătoare și cântă colinde vechi de sute de ani, adunându-se în cete bine rânduite, cu vătaf și reguli aspre. Colindul lor grav și adânc, purtat din casă în casă, păstrează neatinsă credința strămoșească a locului.

În Bucovina, seara de Crăciun răsună de „Malanca”, alaiul de măști și personaje care colindă cu jocuri, strigături și scenete pline de haz. Urșii, caprele și mascații umblă prin sate în costume migălos lucrate, într-un carnaval de iarnă de o rară frumusețe.

În Oltenia se păstrează pițărăii, cetele de copii care colindă în dimineața Ajunului strigând și cerând colindeți, covrigi și nuci. Alergând din poartă în poartă cu bețe și traiste, ei aduc în sat larma veselă și rodnică a sărbătorii.

Jocul cerbului este una dintre cele mai impunătoare măști de iarnă, cu coarne adevărate împodobite cu panglici și clopoței, purtat de un flăcău sub o pânză bogată. Cerbul joacă, cade la pământ ca mort și învie, într-un ritual străvechi al morții și renașterii naturii.

Uratul de Anul Nou adună întreg satul în noaptea dintre ani, când cetele umblă cu Plugușorul, Sorcova și buhaiul, urând belșug fiecărei gospodării. Pocnetul bicelor și glasul urătorilor alungă anul vechi și cheamă norocul celui nou.

Colindul cu Steaua este dus mai ales de copii, care umblă cu steaua strălucitoare și cântă „Steaua sus răsare”, vestind Nașterea din Betleem. La fiecare fereastră, ei aduc lumina și vestea cea bună, primind în schimb colăcei și mărunțiș.

În noaptea de Anul Nou se pun sub farfurii bilețele cu meserii sau nume, iar fetele leagă vise despre ursitul lor, ascultând la răspântii semnele viitorului. Aceste practici de ghicire a norocului însoțesc trecerea pragului dintre ani cu taină și nădejde.

Colindele de ceată, cântate pe mai multe voci de flăcăii adunați anume pentru sărbătoare, sunt inima Crăciunului românesc. Ceata se pregătește îndelung, cu vătaf și rânduieli, iar cântecul ei răsunând în noapte leagă satul într-o singură bucurie.

Colacul de Crăciun, împletit cu grijă de gospodine, se dăruiește colindătorilor și se pune pe masa de sărbătoare ca semn al belșugului. Rotund și auriu, el este chip al soarelui și al roții anului, purtător de spor și rodnicie pentru casă.

Focul viu sau focurile aprinse în noaptea de Anul Nou, în unele sate, adună tinerii care sar peste flăcări pentru curățire și noroc. Lumina lor sfâșie întunericul iernii și cheamă întoarcerea zilelor lungi și a căldurii soarelui.

În seara de Crăciun, gospodinele așază pe masă un blid de grâu fiert și aprind lumânări pentru cei plecați dintre cei vii, cinstind memoria strămoșilor. Astfel, sărbătoarea leagă laolaltă casa văzută și pe cea de dincolo, într-o pomenire caldă.

Butucul de Crăciun, adus în casă și pus pe foc în seara sfântă, era ținut să ardă mocnit toată noaptea, ocrotind gospodăria. Cenușa lui se păstra ca leac și se împrăștia pe ogor, ca să aducă holde bogate în anul ce venea.

De 1 Martie, românii dăruiesc mărțișorul: un mic șnur împletit din fire albe și roșii, prins la piept ca semn de bun-augur. Albul înseamnă puritatea zăpezii care se topește, roșul – vlaga vieții ce se întoarce în firea reînviată.

Mărțișorul se poartă câteva zile ori tot postul, apoi se leagă de o creangă înflorită de pom sau se pune sub o piatră. Se spune că omul va fi sănătos și frumos ca florile pomului peste tot anul.