Tradiții

Zilele dintre 1 și 9 martie sunt „Babele”, legate de baba Dochia. Fiecare om își alege o „babă”, iar cum va fi vremea în ziua aleasă – senină ori mohorâtă – așa îi va fi și firea peste an. E o joacă a primăverii cu speranțele oamenilor.

Legenda spune că baba Dochia s-a pornit la munte cu oile îmbrăcată în nouă cojoace; pe drum s-a dezbrăcat de ele unul câte unul, până a înghețat. De aceea vremea Babelor e schimbătoare, când caldă, când geroasă, ca inima nestatornică a primăverii.

De Dragobete, la 24 februarie, tinerii sărbătoreau logodna păsărilor și dragostea curată. Fetele și feciorii se prindeau în horă pe dealuri, iar cine se întâlnea în ziua aceasta avea să se iubească tot anul. E „ziua îndrăgostiților” a satului românesc.

În dimineața de Dragobete, fetele strângeau zăpada rămasă prin scorburi și văi umbrite și se spălau cu apa ei, ca să fie curate și frumoase peste an. Se credea că apa din omătul Dragobetelui e vindecătoare și aducătoare de dragoste.

De Florii, cu o săptămână înainte de Paște, oamenii duc la biserică ramuri de salcie ce se sfințesc și se aduc acasă. Puse la icoană ori la poartă, mlădițele de salcie ocrotesc casa și amintesc de întâmpinarea Domnului cu ramuri de finic.

În Joia Mare și în Sâmbăta Paștelui, gospodinele înroșesc ouă. Oul roșu, vopsit în coajă de ceapă, e semnul sângelui și al învierii; primul ou se păstra la icoană peste an, ca leac și pază de rele.

Încondeierea ouălor e o artă răbdătoare a Bucovinei și a satelor de munte: cu ceară caldă și chișiță, femeile scriu pe coaja oului cruci, brăduți și „calea rătăcită”, scufundându-l apoi în culori. Fiecare semn are tâlcul lui, o rugăciune desenată.

În noaptea de Înviere, oamenii vin la biserică cu lumânări și primesc Lumina Sfântă de la preot, cu cuvintele „Veniți de luați lumină”. O duc apoi aprinsă spre casă, ferind flacăra de vânt, ca o rază de nădejde purtată prin întuneric.

La masa de Paște se ciocnesc ouă roșii, spunând „Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!”. Cel al cărui ou rămâne întreg va trăi mai mult și mai cu spor; e un joc vechi în care se cuprinde bucuria întregii sărbători.

Mielul de Paște, fript ori gătit ca drob și friptură, stă în mijlocul mesei ca semn al jertfei și al blândeții. El amintește de Mielul lui Dumnezeu, iar în satul de altădată tăierea lui vestea îndestularea primăverii.

În Vinerea Mare se cântă Prohodul Domnului, iar credincioșii trec pe sub masa cu Sfântul Epitaf, plecând smerit capul. Se ține post aspru și tăcere, iar florile de sub epitaf se iau acasă ca leac și binecuvântare.

În a doua zi de Paște, feciorii merg cu stropitul: udă fetele cu apă sau cu parfum, urându-le să rămână frumoase și „să nu se veștejească” precum florile. Fetele răsplătesc cu ouă roșii și cu un pahar de vin.

De Armindeni, la 1 mai, gospodarii pun la poartă și la streașină ramuri verzi de fag, mesteacăn ori tei. Craca de Armindeni ține casa în putere și belșug și se lasă acolo până la seceriș, când se aprinde focul cu ea.

La Sânziene, în noaptea de 23-24 iunie, fetele culeg florile galbene de sânziană și împletesc din ele cununi. Le aruncă pe casă: dacă cununa rămâne prinsă, se vor mărita degrabă; dacă alunecă, mai au de așteptat.

Sânzienele sunt și zâne bune ale câmpului; se credea că în noaptea lor florile capătă putere de leac și că roua strânsă atunci vindecă și înfrumusețează. Fetele se spălau cu roua Sânzienelor, ca să fie sănătoase tot anul.

În sudul țării, aceeași zi se cheamă Drăgaica: cea mai frumoasă fată e aleasă „Drăgaică”, împodobită cu spice și panglici, și pornește în alai prin sat cu suratele ei. Sărbătoarea binecuvântează holdele coapte și munca secerișului ce vine.

La Rusalii se prăznuiește Pogorârea Duhului Sfânt, iar biserica și casele se împodobesc cu ramuri verzi de tei și nuc. Se credea că în aceste zile umblă ielele, așa că oamenii nu munceau, ca să nu fie „luați din Rusalii”.

De Ispas, la Înălțarea Domnului, oamenii se salută cu „Hristos S-a înălțat!” și duc la biserică flori și frunze de nuc. E și ziua Eroilor: se pomenesc cei căzuți pentru țară și se împart bucate pentru sufletele lor.

De Sângeorz, la 23 aprilie, se sărbătorea reînverzirea firii și ocrotitorul turmelor. Se măsura laptele oilor la stână și se puneau la porți ramuri verzi și urzici, ca vitele să dea spor și casa să fie păzită de rele.

În noaptea de Sângeorz, feciorii puneau brazde verzi și ramuri înflorite la ferestrele fetelor drage, iar la vitele din grajd, ca semn de belșug. Se credea că roua acestei nopți e vrăjită, așa că oamenii își păzeau laptele de „luatul manei”.

Târgul de fete de pe Muntele Găina se ține în iulie, de Sânta Marie a moților. Aici, altădată, familiile din satele risipite pe munți se întâlneau, iar fetele veneau cu zestrea în lăzi, ca să-și găsească ursitul. Azi e o mare nedeie a bucuriei.

Nedeile sunt sărbătorile de vară ale satelor de munte, ținute pe culmi și poieni la hotarul dintre sate. Oamenii se strâng la horă, la voie bună și la târg, iar tinerii se cunosc; e ziua în care muntele adună laolaltă neamurile depărtate.

Ieșitul la câmp, primul arat al primăverii, se făcea cu rânduială: plugul și boii se stropeau cu agheasmă, iar gospodarul trăgea prima brazdă rostind o rugăciune. Se punea busuioc și pâine în brazdă, ca ogorul să dea rod bogat.

La semănat, țăranul arunca primul grâu cu semnul crucii și cu vorbă bună, punând deoparte un pumn de sămânță pentru păsările cerului și pentru cei nevoiași. Se credea că sămânța dăruită se întoarce înmiit în snopii verii.

La nunta tradițională, pețitul deschidea legătura dintre familii: trimișii mirelui, cu vorbă meșteșugită, cereau „porumbița” din casa fetei. Se vorbea în pilde, despre un vânător care caută o căprioară rătăcită, iar răspunsul părinților hotăra dacă tocmeala mergea mai departe.

Starostele, om cu vorbă aleasă și cu casă întemeiată, era chezașul nunții: el ținea oratiile, cerea binecuvântare de la părinți și călăuzea alaiul prin toate rânduielile zilei. Fără staroste priceput, nunta parcă își pierdea din cuviință.

Gătitul miresei era un ceas de taină și de lacrimi: fetele și nășica îi împleteau părul, îi așezau cununa și vălul, iar mama îi punea în sân un fir de busuioc și grâu, ca semn de belșug. Se cânta „iertăciunea”, prin care mireasa își lua rămas-bun de la casa părintească.

Colăcerii, tineri călări și cu vorbă vitează, duceau colacul împodobit spre casa miresei, rostind „conăcăria” — o oratie lungă, cu vulturi, cerbi și împărați, care povestea în chip poetic drumul mirelui după aleasa inimii lui.

Darul, sau „cinstea”, se strângea către sfârșitul ospățului: vornicelul striga cu glas mare numele fiecărui nuntaș și banul ori vita dăruită. Era o rânduială de omenie prin care satul întreg ajuta tânăra pereche să-și înceapă gospodăria.

La botez, nașii duceau pruncul la biserică și îl întorceau acasă creștin cu nume, purtându-l peste prag ca să calce mai întâi pe pământul casei. Se spunea că finul rămâne legat de nași o viață întreagă, ca de niște părinți sufletești.