Tradiții / Gastronomie

Altița, umărul bogat al iei, era partea cea mai încărcată de simboluri, cusută întâi, ca temelie a cămășii. Culorile și motivele nu erau puse la întâmplare: vorbeau despre vârsta, starea și obârșia celei care o purta.

Portul popular românesc se făurea în întregime în gospodărie, de la cânepa toarsă până la cusătura de pe piept. Hainele de sărbătoare se scoteau din ladă doar la biserică, la hore și la nunți, purtate cu grijă și moștenite din mamă în fiică.

Țesutul la războiul de lemn era o îndeletnicire de iarnă, când femeile băteau la iță covoare, ștergare și catrințe. Zgomotul ritmic al vatalelor umplea casa săptămâni în șir, până se închega pânza dintr-un ghem de fire.

Covoarele oltenești, țesute în războiul vertical, își poartă florile stilizate și păsările pe fond întunecat, într-o armonie caldă de lână vopsită cu buruieni. Se lucrau ca zestre și se așterneau pe pereți, nu doar pe podea, ca podoabă a casei.

Ceramica de Horezu se modelează la roată din lut ales și se pictează cu cornul și gaița, unealta cu vârf subțire ce trage linia. Cocoșul de Horezu, semnul olarilor din Oltenia, a dus vestea meșteșugului până în patrimoniul lumii.

Oul încondeiat din Bucovina se scrie cu chișița muiată în ceară topită, strat peste strat, între băi de culoare, până iese o horbotă de semne pe coajă. Fiecare motiv are noima lui, iar migala cere ochi bun, mână sigură și multă răbdare în Săptămâna Mare.

Cojocăritul îmbrăca satul în piei de oaie tăbăcite și cusute, împodobite cu găitane și broderii colorate. Cojocul înflorat era haină de sărbătoare și de zestre, iar meșterul cojocar era om de cinste, căutat pentru mâna lui iscusită.

Porțile maramureșene, cioplite din stejar masiv, se ridicau înalte la intrarea în ogradă, cu funia răsucită, rozeta soarelui și pomul vieții săpate în lemn. O poartă frumoasă vorbea despre neamul și starea gospodarului, fiind făurită să țină generații.

Lemnăritul maramureșean a înălțat biserici cu turle ce urcă spre cer, ridicate din bârne îmbinate fără cui de fier, doar cu măiestria dulgherului. Aceleași mâini cioplesc și astăzi grinzi, streșini și porți cu daltă și barda.

Troițele de la răscruce de drumuri, cruci de lemn cioplite și adesea acoperite cu mică streașină, se ridicau ca semn de credință și de pomenire. Călătorul se oprea o clipă, își făcea cruce și mergea mai departe, ocrotit de rugăciunea săpată în lemn.

Icoanele pe sticlă de la Nicula, din Transilvania, se pictau de-a-ndoaselea, pe spatele geamului, cu culori vii și chipuri de sfinți luminate de aur. Erau icoana omului simplu, atârnată la loc de cinste în casă, deasupra mesei sau la răsărit.

Măștile populare, împletite din blană, paie, coarne și zdrențe colorate, prindeau viață la sărbătorile de iarnă, în jocurile cu urși și capre. Meșterul măscar aduna cârpe, clopoței și oglinzi ca să sperie duhurile și să stârnească râsul satului.

Cioplitul în lemn dădea gospodăriei linguri, blide, furci de tors și fluiere, scoase din lemn de paltin sau de prun cu cuțitul și dalta. Meșterul crestător își punea semnul în flori și zigzaguri, împodobind chiar și uneltele de toate zilele.

Împletitul din nuiele de răchită, din pănuși de porumb și din paie umplea casa de coșuri, rogojini și pălării de vară. Meșterul înmuia nuielele în apă ca să se îndoaie, apoi le răsucea în împletituri strânse, bune ani de-a rândul.

Olăritul la roata cu picior aduna toată familia în jurul meșterului, care ridica din bulgărele de lut oale, ulcioare și străchini. Vasele se uscau la umbră, se ardeau în cuptor și apoi porneau la târg, în care de la sat la sat.

Fluierul cioplit din lemn de soc sau de alun era tovarășul ciobanului pe munte, doinit în singurătatea stânii. Meșterul îl scobea cu grijă, îi ardea găurile cu fierul înroșit și îl încerca îndelung, până suna curat și cald.

Cimpoiul, făcut din burduf de piele de ied și țevi de lemn, umplea horele și nunțile cu sunetul lui grav, neîntrerupt. Cimpoierul era chemat la petreceri de departe, căci puțini mai știau să facă și să cânte instrumentul cel vechi.

Opincile, tăiate dintr-o singură bucată de piele și strânse cu nojițe pe picior, erau încălțămintea de toate zilele a țăranului. Ușoare și trainice, se purtau peste obiele de lână, bune la coasă, la drum și la joc.

Mobilierul pictat, lăzile de zestre și blidarele înflorate cu trandafiri și lalele aduceau culoare în odaia curată. Fetei i se făcea lada de zestre din lemn de brad, zugrăvită cu flori, ca să-și strângă în ea ițe, ștergare și ii.

Mărgelele și zgărzile de la gât, înșirate din mărgele mărunte și colorate, completau portul de sărbătoare al fetelor și nevestelor. Salba de bani și șiragurile viu colorate se purtau la horă, sclipind în lumina zilei de duminică.

Brâiele și bârnețele țesute în culori aprinse strângeau mijlocul și țineau cald peste cămașă. Se lucrau la război sau pe degete, cu motive geometrice, și se răsuceau de câteva ori împrejurul trupului, semn al hărniciei celei care le țesuse.

Borangicul, firul subțire tras din gogoșile viermilor de mătase crescuți în casă, se țesea în ștergare și marame ușoare ca aerul. Marama de borangic, purtată pe cap de neveste, era mândria femeii și semn al gospodăriei cu dud în curte.

Ștergarele cusute și țesute, atârnate pe pereți, la icoane și la oglindă, împodobeau casa curată a țăranului. La nuntă și la înmormântare, ștergarul era dar de cinste, dăruit nașilor și celor care ajutau, semn al recunoștinței gazdei.

Tăbăcitul pieilor și pielăritul dădeau satului chimire, curele și încălțări trainice, lucrate de meșterul care cunoștea taina argăsitului. Chimirul lat, împodobit cu ținte și cusături, era mândria bărbatului și adăpost pentru mărunțișuri la drum.

Sumanul și țesăturile groase de lână, bătute la piuă până se îndeseau, făceau haina caldă de iarnă a plugarului și a ciobanului. Dimia se lucra acasă, la război, iar la piua de pe vale se ducea să se scămoșeze și să țină la ger.

Vopsitul firelor cu buruieni, coji de ceapă, foi de nuc și rădăcini culese din câmp dădea culorile calde ale covoarelor și iilor. Femeile știau din bătrâni ce plantă dă galben, ce dă roșu și cum se prinde bine culoarea în lână.

Mămăliga este un preparat tradițional din mălai (făină de porumb) fiert în apă cu sare până devine o pastă densă și aurie. Se servește ca garnitură sau fel principal, alături de brânză de burduf, smântână, ouă ochiuri ori carne. În cultura românească este considerată hrana de bază a țăranului, adesea înlocuind pâinea la mesele de zi cu zi.

Ciorbă de burtă este o supă bogată preparată din stomac de vită fiert îndelung, acrită cu oțet sau zeamă de lămâie și îngroșată cu gălbenuș de ou și smântână. Se aromatizează cu usturoi, piper și câteodată ardei iute, obținându-se o textură catifelată și un gust intens. Este considerată leacul popular românesc împotriva mahmurelii și se servește în restaurantele tradiționale la orice oră a zilei.

Sarmalele în foi de viță sunt rulouri mici de carne tocată de porc cu orez, ceapă și condimente, învelite în frunze de viță murate sau proaspete și fierte îndelung cu roșii și afumătură. Spre deosebire de sarmalele în varză, cele în foi de viță sunt mai fine și au un gust ușor acrișor din frunză. Sunt preparatul de Paște și Crăciun prin excelență în România, prezente la orice masă festivă tradițională.

Sarmalele sunt rulouri de carne tocată de porc amestecată cu orez și condimente, învelite în frunze de varză murată. Se fierb lent cu bulion de roșii, afumătură și cimbru. Sunt preparatul de suflet al românilor, nelipsit de pe masă la Crăciun, Paște sau orice ocazie de familie.