Oameni

Rimbaud a încetat complet să mai scrie poezie la vârsta de 19 ani și nu a mai atins niciodată pana, devenind unul dintre cele mai mari mistere ale literaturii mondiale.

Federico García Lorca s-a născut la 5 iunie 1898 în Fuente Vaqueros, provincia Granada, Spania, și a crescut într-o familie înstărită cu profunde rădăcini andaluze. A studiat dreptul și filosofia la Granada și Madrid, unde a intrat în prietenie cu Salvador Dalí și Luis Buñuel, devenind rapid o figură centrală a avangardei spaniole. Volumul de poezie Romancero gitano (1928) l-a catapultat în notorietate națională, iar piesele de teatru Nunta însângerată, Yerma și Casa Bernardei Alba i-au consacrat geniul dramatic. A fost arestat de forțele naționaliste în august 1936, la izbucnirea Războiului Civil Spaniol, și împușcat în dimineața de 18 sau 19 august 1936 pe drumul dintre Víznar și Alfacar; trupul său nu a fost recuperat oficial niciodată. Moartea sa prematură, la numai 38 de ani, a cutremurat lumea culturală internațională.

Verde que te quiero verde. / Verde viento. Verdes ramas. (Verde că te vreau verde. / Verde vânt. Verzi ramuri.)

García Lorca a dezvoltat conceptul de duende — o forță obscură și irațională a artei, specifică culturii andaluze — pe care l-a expus în celebra sa conferință din 1933, Teoria și practica duende-ului.

Ivan Sergheevici Turgheniev s-a născut pe 9 noiembrie 1818 la Oriol, Rusia, într-o familie de mici nobili, şi a crescut pe moşia mamei sale, unde a trăit direct realităţile iobăgiei. A studiat la Moscova, Sankt Petersburg şi Berlin, devenind unul dintre cei mai rafinaţi scriitori ai literaturii ruse din secolul al XIX-lea. Romanul său „Părinţi şi copii” (1862) a surprins cu acuitate conflictul dintre generaţii şi spiritul nihilist al epocii, în timp ce „Însemnările unui vânător” a contribuit la sensibilizarea opiniei publice faţă de soarta iobagilor. Trăind mulţi ani în Franţa, în prietenie cu Flaubert, Zola şi Maupassant, a fost un veritabil ambasador al literaturii ruse în Occident. A murit pe 3 septembrie 1883 la Bougival, lângă Paris, răpus de o tumoare a măduvei spinării.

Turgheniev a fost primul mare scriitor rus care a trăit îndelung în Europa Occidentală şi a cultivat prietenii strânse cu Gustave Flaubert, George Sand şi Henry James, care îl considerau un maestru al prozei psihologice.

Sfântul Efrem Sirul s-a născut în jurul anului 306 la Nisibis, la frontiera imperiului roman cu Persia sassanidă, din părinţi creştini, şi a primit o educaţie teologică solidă în cadrul Ŝcolii creştine a oraşului. A slujit ca diacon şi ca profesor, compunând peste patru sute de imne care au revoluţionat cântarea liturgică creştină, introducând participarea activă a credincioşilor şi a corurilor de femei. Recunoscut drept cel mai mare imnograf al creştinătăţii de Răsărit, el este singurul siriac declarat Doctor al Bisericii Universale, titlu conferit de Papa Benedict al XV-lea în 1920. Când o foamete şi o ciumă au lovit Edessa în 373, Efrem a ieşit din singurătatea sa monahală pentru a organiza ajutorarea săracilor şi bolnavilor, contractând el însuşi boala şi murind în acelaşi an.

Sfântul Efrem este numit „Arfa Duhului Sfânt” şi a fost primul care a introdus cor de femei în cântarea liturgică creştină, o practică cu totul nouă pentru vremea sa.

Sfântul Ioan Damaschin s-a născut în jurul anului 675–676 la Damasc, într-o familie creştină de vază, şi a moştenit de la tatăl său funcţia de consilier şef al califilor arabi ş, mai târziu, s-a retras în Mănăstirea Sfântului Sava de lângă Ierusalim, unde a trăit viaţă monahală până la sfârşitul vieţii. A apărat cu vigoare cinstirea icoanelor în faţa iconoclastismului, scriind tratate teologice esenţiale, iar sinteza sa „Expunere exactă a credinţei ortodoxe” a devenit o referinţă fundamentală în teologia creştină. A alcătuit Octoihul, cartea litură a celor opt glasuri, şi a compus canoane şi imne care se cântă în Biserică până astăzi. A murit în jurul anului 749, fiind declarat Doctor al Bisericii Universale de către Papa Leon al XIII-lea în 1890.

Ioan Damaschin a scris primele sale apărări ale icoanelor din siguranţa domeniului arab, unde înpăratul iconoclast din Constantinopol nu îl putea atinge — un paradox al istoriei creştine.

Dosoftei, pe numele de mirean Dimitrie Barilă, s-a născut pe 26 octombrie 1624 la Suceava şi a primit o educaţie aleasă la şcoala Fraternitrologii Ortodoxe din Liov, unde a studiat teologie, retorică şi limbi clasice. A urcat pe rând treptele episcopiei de Huşi şi Roman, iar din 1671 a păstorit ca Mitropolit al Moldovei, în două rânduri, cu profund simţ pastoral şi cultural. A fost primul care a versificat Psaltirea în limba română, publicată în 1673 la Mănăstirea Uniev, dar şi primul traducător al unor opere dramatice şi istorice universale în română, aşezându-se la temelia literaturii noastre naţionale. Alăungat din scaun de invazia poloneză din 1686, a murit în exil la Jovâna, în Polonia, pe 13 decembrie 1693; a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 2005.

Dosoftei este socotit nu numai primul poet naţional român, ci şi primul versificator al Psaltirii din îentreg Orştodoxul de Răsărit, realizare fără precedent în lumea creştină orientală.

Dimitrie Cantemir s-a născut pe 26 decembrie 1673 la Silişteni, în Moldova, fiu al domnitorului Constantin Cantemir, şi a primit o formaţie enciclopedică la Academia Patriarhală din Constantinopol, unde a stăpânit zece limbi, printre care turca, araba, persana, greaca şi latina. A domnit pentru scurt timp în Moldova (1710–1711), iar prin tratatul încheiat cu Petru cel Mare a încercat să elibereze ţara de sub suzeranitate otomană, însă în urma în frângerii campaniei de la Prăut a plecat în exil în Rusia. A scris opere de referinţă în mai multe domenii: „Istoria ieroglifică” (primul roman alegoric în literatura română), „Descriptio Moldaviae” (o monografie geopolitică şi etnografică de excepţie) şi un tratat de muzicologie privind muzica turcească. Ales membru al Academiei din Berlin în 1714, a murit pe 21 august 1723 la moşia sa din Rusia.

Dimitrie Cantemir este primul muzicolog al muzicii turceşti şi a inventat un sistem propriu de notare muzicală pentru muzica orientală — o contribuţie ştiinţifică recunoscută la nivel european.

Alexandru Macedonski s-a născut pe 14 martie 1854 la Bucureşti şi a debutat în literatură în 1870, aducind o voce distinctă şi polemicică în peisajul cultural românesc al epocii. A întemeiat cercul şi revista „Literatorul”, prin care a promovat simbolismul francez şi modernizarea poeziei române, plasandu-se în permănent conflict cu curentul junimist dominant. Ciclul său de poeme „Nopţile”, scrierile parnasiene şi sonetele definesc un poet de mare originalitate, considerat în critica literară al doilea mare poet român după Mihai Eminescu. A murit pe 24 noiembrie 1920 la Bucureşti, lăsând o moştenire literară care a deschis căile modernismului în literatura română.

Macedonski a fost primul poet român care a folosit versul liber şi a introdus simbolismul francez în literatura română, în plină perioadă de dominaţie a clasicismului junimist.

S-a născut la 1 martie 1837 în satul Humulești, ținutul Neamțului, într-o familie de gospodari așezați. A urmat școala din sat și seminarul, ajungând diacon, apoi învățător, dar firea sa slobodă și necazurile vieții l-au îndepărtat de cele bisericești. Prietenia legată cu Mihai Eminescu la Iași i-a deschis calea către scris, iar din amintirea copilăriei sale a izvorât o operă de o prospețime rară în literatura română. „Amintiri din copilărie” și basmele precum „Povestea lui Harap-Alb”, „Capra cu trei iezi” ori „Dănilă Prepeleac” au așezat graiul viu al satului moldovenesc în inima limbii literare. A trecut la cele veșnice la 31 decembrie 1889, la Iași, lăsând în urmă un glas care încă povestește.

Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei.

Data nașterii sale nu este pe deplin sigură; „1 martie 1837” este data devenită tradițională, întrucât registrele vremii lăsau loc de nesiguranță.

S-a născut la 20 septembrie 1866 în satul Hordou, din ținutul Năsăudului, ca fiu de preot, al optulea copil dintr-o familie numeroasă. A crescut în lumea satului transilvănean, ale cărui datini, munci și bucurii aveau să-i hrănească toată poezia. Chemat la Sibiu, apoi la București de Titu Maiorescu, a devenit glasul liric al țăranului român prin volumul „Balade și idile” (1893) și prin poezii rămase în sufletul multor generații, precum „Nunta Zamfirei” și „Moartea lui Fulger”. A tălmăcit în românește „Divina Comedie” a lui Dante, muncă de o viață, și a cântat deșteptarea neamului în versuri ca acelea din „Noi vrem pământ”. Lovit de moartea fiului său și de povara anilor, s-a stins la 9 mai 1918, la București.

A tradus integral „Divina Comedie” a lui Dante Alighieri în limba română, o osteneală întinsă pe mai bine de un deceniu.

S-a născut la 5 decembrie 1803 (stil vechi: 23 noiembrie) în moșia Ovstug, din gubernia Oriol, într-o familie nobilă rusă. Și-a petrecut o bună parte a vieții în slujba diplomatică, la München și în alte capitale europene, ceea ce l-a apropiat de spiritul romantismului german. Poezia sa, scrisă adesea în răgazul îndeletnicirilor oficiale, atinge cu o rară delicatețe tainele firii, ale iubirii și ale sufletului omenesc, în miniaturi filosofice de o adâncime tăcută. Versuri ca „Silentium!” ori „Умом Россию не понять” („Rusia nu se poate cuprinde cu mintea”) au rămas printre cele mai iubite ale liricii ruse. S-a stins la 15 iulie 1873 (stil vechi: 27 iulie) la Țarskoe Selo, lăsând o operă puțină ca întindere, dar de neasemuită strălucire.

Умом Россию не понять — Rusia nu se poate cuprinde cu mintea.

A scris cea mai mare parte a vieții ca poet „ocazional”, socotindu-se mai degrabă diplomat decât literat; faima sa poetică a crescut cu adevărat abia spre sfârșitul vieții.

S-a născut la 31 mai 1819 la West Hills, în Long Island, statul New York, într-o familie modestă și numeroasă. A lucrat pe rând ca tipograf, învățător și gazetar, drumuri care i-au deschis larg ochii asupra oamenilor și a țării sale. În 1855 și-a tipărit, pe cheltuială proprie, volumul „Fire de iarbă” (Leaves of Grass), pe care avea să-l reia și să-l îmbogățească de-a lungul întregii vieți, întemeind versul liber al poeziei americane. În anii Războiului Civil a slujit ca îngrijitor voluntar în spitalele de campanie, împărțind mângâiere răniților, iar durerea vremii a răsunat în versuri închinate lui Abraham Lincoln, precum „O Captain! My Captain!”. S-a stins la 26 martie 1892 la Camden, în New Jersey.

I am large, I contain multitudes. — Sunt vast, cuprind în mine mulțimi.

A rescris și a mărit „Fire de iarbă” în ediții succesive vreme de aproape patruzeci de ani; prima ediție, din 1855, cuprindea doar douăsprezece poeme.

S-a născut la 10 decembrie 1830 la Amherst, în statul Massachusetts, într-o familie cu vază, așezată și cucernică. A trăit o viață retrasă, aproape neștiută de lume, petrecându-și cea mai mare parte a zilelor în casa părintească, în tăcere și în scris. A alcătuit în taină aproape o mie opt sute de poezii, de o concizie fulgerătoare și de o adâncime tulburătoare, dăltuite în versuri scurte și liniuțe neobișnuite. Din toate acestea, doar câteva au văzut lumina tiparului în timpul vieții sale; abia după moarte, când sora ei a descoperit caietele ascunse, poezia i-a fost dezvăluită lumii. S-a stins la 15 mai 1886 la Amherst, iar geniul ei tăcut a fost recunoscut pe deplin abia în veacul următor.

„Hope” is the thing with feathers — „Speranța” este ființa cu pene.

Din aproape 1.800 de poezii, în timpul vieții i-au fost publicate mai puțin de zece, cele mai multe fără voia și fără semnătura ei.