Oameni

Juan Gris, al treilea mare nume al cubismului alături de Picasso și Braque, a pictat în 1912 un „Portret al lui Picasso”, un omagiu adus prietenului său în chiar limbajul pe care acesta îl inventase. Gris a adus în cubism o rigoare aproape geometrică și culori mai limpezi. Tabloul se află la Art Institute of Chicago.

Nu caut, găsesc.

Simțurile deformează, mintea formează.

Ceasurile moi din „Persistența memoriei” a lui Salvador Dalí (1931) au fost inspirate, după propria mărturisire a pictorului, de un camembert care se topea la soare. Tabloul este surprinzător de mic, doar aproximativ 24 pe 33 de centimetri, iar peisajul din fundal reprezintă falezele de la Cadaqués, ținutul natal al artistului din Catalonia.

René Magritte a pictat pe pânza „Aceasta nu este o pipă” chiar propoziția „Ceci n'est pas une pipe”, sub imaginea unei pipe. Lucrarea, intitulată de fapt „Trădarea imaginilor” (1929), atrage atenția că reprezentarea unui obiect nu este obiectul însuși, ci doar imaginea lui.

Joan Miró declara că vrea „să asasineze pictura”, respingând convențiile artei tradiționale. Compozițiile sale, cu semne aparent copilărești, stele și forme biomorfe, izvorau adesea din foamea reală trăită la Paris, halucinațiile provocate de sărăcie devenind sursă de imagini pentru pânzele sale.

Salvador Dalí a numit metoda sa de lucru „metoda paranoic-critică”, prin care își cultiva deliberat stări de delir controlat pentru a genera imagini duble și asociații neașteptate. În tablouri precum „Metamorfoza lui Narcis”, o singură formă poate fi citită simultan ca o figură îngenuncheată și ca o mână care ține un ou.

În „Fiul omului” (1964), Magritte a pictat un bărbat cu joben a cărui față este ascunsă de un măr verde plutitor. Artistul o considera un autoportret și explica interesul pentru tensiunea dintre ceea ce este vizibil și ceea ce, deși prezent, rămâne ascuns privirii.

„Imperiul luminilor” al lui Magritte înfățișează o casă cufundată în noapte, cu felinar aprins, sub un cer senin de zi. Pictorul a realizat mai multe variante ale acestei teme, iar contrastul dintre lumina diurnă a cerului și întunericul de la nivelul solului produce o tulburare vizuală care fascinează privitorul fără să pară agresivă.

Salvador Dalí a colaborat cu regizorul Luis Buñuel și, tot în anii de tinerețe, a fost prieten apropiat cu poetul Federico García Lorca. Multe dintre obsesiile sale picturale, precum figurile moleșite și peisajele stâncoase, își au rădăcina în anii formării la Madrid și în ținutul natal Cadaqués.

Singura diferență dintre un nebun și mine este că eu nu sunt nebun

Cred că sunt un pictor pentru că vreau să fiu poet și muzician cu ajutorul culorii și al formei

Totul ceea ce vedem ascunde altceva, iar noi mereu am vrea să vedem ceea ce este ascuns de ceea ce vedem

„Femeie cu pălărie” (1905) a lui Matisse a stârnit scandal la Salon d'Automne prin culorile stridente aplicate chiar și pe chipul soției sale, Amélie. În ciuda batjocurii publicului, tabloul a fost cumpărat de colecționarii americani Leo și Gertrude Stein, gest care a consolidat cariera lui Matisse.

În vara lui 1905, Matisse și André Derain au lucrat împreună în micul port Collioure, de pe coasta mediteraneană a Franței. Lumina puternică a sudului i-a împins spre culori pure, nediluate, iar acele săptămâni sunt considerate momentul de vârf al fovismului timpuriu.

„Bucuria de a trăi” (Le bonheur de vivre, 1905-1906) a lui Matisse a fost considerată de mulți drept manifestul fovismului. Marea compoziție cu nuduri într-un peisaj arcadian l-a inspirat pe tânărul Picasso, care i-a răspuns câțiva ani mai târziu prin „Domnișoarele din Avignon”.

André Derain a fost trimis la Londra de negustorul de artă Ambroise Vollard în 1906, ca să picteze capitala britanică în felul în care Monet o făcuse mai devreme. Rezultatul a fost o serie de vederi ale Tamisei și ale podurilor, dar în culori fovist de aprinse, cu ape roz și portocalii.

Fovismul a fost extrem de scurt ca mișcare organizată, durând în esență doar câțiva ani, între aproximativ 1904 și 1908. După aceea, artiștii au apucat drumuri foarte diferite: Derain s-a întors spre un clasicism sobru, iar Braque a alunecat spre cubism alături de Picasso.

„Camera roșie” (Armonie în roșu, 1908) a lui Matisse a fost la origine pictată în albastru și se numea „Armonie în albastru”. Nemulțumit, Matisse a revopsit aproape întreaga suprafață într-un roșu intens după ce lucrarea îi fusese deja cumpărată de colecționarul rus Serghei Șciukin.

Colecționarul moscovit Serghei Șciukin i-a comandat lui Matisse două mari panouri decorative pentru scara palatului său: „Dansul” și „Muzica” (1909-1910). „Dansul” înfățișează cinci figuri roșii într-un hore frenetic pe fond albastru și verde, redus la culoarea pură și la mișcare.

Georges Braque a expus la Salon des Indépendants din 1906 și 1907 în plină perioadă fovistă, pictând porturi luminoase la L'Estaque, în sudul Franței. Tot la L'Estaque, sub influența lui Cézanne, avea să părăsească curând culoarea fovistă pentru geometria care va deveni cubism.

Matisse a mărturisit că, în perioada fovistă, alegerea culorilor pornea de la instinct și emoție, nu de la o teorie științifică precum cea a neoimpresioniștilor. El respingea metoda punctelor mici și calculate ale lui Seurat, preferând suprafețe largi de culoare pusă direct, expresivă.

Înaintea fovismului deplin, Matisse trecuse printr-o scurtă fază neoimpresionistă, alături de Paul Signac la Saint-Tropez, în 1904. Din acea vară a rezultat „Luxe, calme et volupté”, cu tușe divizate, un pas intermediar înainte ca el să elibereze culoarea complet.

Ceea ce visez este o artă a echilibrului, a purității și a liniștii, lipsită de subiecte tulburătoare sau neliniștitoare.

Jackson Pollock nu picta pe șevalet, ci întindea pânza direct pe podeaua atelierului său din Long Island și se mișca în jurul ei, turnând și stropind vopseaua cu bețe și pensule înmuiate. El numea această tehnică „action painting” și spunea că se simte astfel mai aproape de tabloul, ca și cum ar fi „înăuntrul” lui. Multe pânze păstrează urme de amprente, chibrituri, mucuri de țigară și chiar bucăți de sticlă căzute din tavan.

Pentru pânzele sale mari cu turnări, Pollock nu folosea vopsea de artist, ci vopsea industrială de email pentru case și mașini, marca Duco și Devoe, tocmai pentru fluiditatea ei. Această alegere a creat probleme majore conservatorilor: emailurile îmbătrânesc altfel decât pigmenții tradiționali, se îngălbenesc și crapă imprevizibil.

În 2015, tabloul „Number 17A” al lui Pollock a fost vândut, potrivit presei, într-o tranzacție privată pentru circa 200 de milioane de dolari (de la David Geffen la Kenneth Griffin), fiind la momentul respectiv considerat printre cele mai scumpe picturi din lume. Ironia istoriei: în anii ’40, Pollock trăia adesea la limita sărăciei și era susținut modest de galerista Peggy Guggenheim.

Mark Rothko și-a dorit ca marile sale pânze cu câmpuri de culoare să fie privite de foarte aproape, de la circa 45 de centimetri, ca privitorul să fie învăluit de culoare și să nu mai vadă marginile. El insista ca tablourile să fie expuse în încăperi slab luminate, grupate compact, spre disperarea multor galerii care preferau lumina puternică.

Pentru capela ecumenică din Houston, cunoscută azi drept Rothko Chapel, artistul a pictat un ciclu de panouri masive în tonuri sumbre de negru, maro și violet închis. Rothko s-a sinucis în 1970, cu circa un an înainte ca acea capelă să fie inaugurată, în 1971, și nu a apucat să o vadă terminată.

Muralele Rothko destinate restaurantului Four Seasons din clădirea Seagram din New York nu au ajuns niciodată acolo. După ce a luat masa în acel restaurant de lux, Rothko a fost dezgustat de ideea ca operele lui să decoreze mesele bogătașilor, a rupt contractul și a returnat avansul; o parte dintre panouri a ajuns la Tate din Londra.