Muzică

Știai că „Zborul cărăbușului” al lui Rimski-Korsakov a devenit una dintre cele mai cântate pagini din lume, deși nu e decât un scurt moment dintr-o operă? Compozitorul a imitat în note bâzâitul neîntrerupt al unei insecte, iar interpreții se întrec de atunci în a-l cânta cât mai iute.

Știai că Maurice Ravel spunea despre „Boléro” că este „o piesă fără muzică”? Aceeași melodie se repetă neschimbată, crescând doar prin adăugarea instrumentelor. El o socotea un simplu experiment orchestral, mirându-se că a ajuns cea mai iubită dintre lucrările sale.

Știai că Maurice Ravel a scris un concert pentru pian pentru mâna stângă singură? L-a compus pentru pianistul Paul Wittgenstein, care își pierduse brațul drept în Marele Război, dovedind că muzica poate răsări chiar și din pierdere și durere.

Știai că Claude Debussy și-a intitulat una dintre lucrări „Clar de lună”, inspirat de un poem al lui Verlaine? Pagină de o gingășie aparte, ea a rămas atât de îndrăgită încât depășește cu mult faima suitei din care face parte, „Suite bergamasque”.

Știai că Claude Debussy a fost adânc mișcat de muzica gamelanului indonezian, auzită la Expoziția Universală de la Paris din 1889? Sunetele acelor gonguri și clopote i-au deschis o lume nouă și au înrâurit felul cu totul aparte în care avea să folosească mai târziu armoniile.

Știai că în „Carnavalul animalelor” al lui Camille Saint-Saëns țestoasele dansează pe un celebru cancan francez cântat foarte încet? Compozitorul a luat melodia iute a lui Offenbach și a încetinit-o până a devenit o glumă muzicală: cele mai leneșe animale pe cel mai săltăreț dans.

Știai că Saint-Saëns a interzis interpretarea publică a „Carnavalului animalelor” cât timp era în viață? Se temea că această suită plină de haz îi va umbri reputația de compozitor serios. A îngăduit doar „Lebăda” să fie cântată, iar restul lucrării a fost publicat abia după moartea lui.

Știai că Jean Sibelius și-a scris marile lucrări gândindu-se la pădurile și lacurile Finlandei? Poemul său „Finlandia” a ajuns un adevărat imn de trezire națională, iar melodia lui centrală se cântă până azi ca un cântec de nădejde și pace.

Știai că Jean Sibelius a trăit încă vreo treizeci de ani fără a mai publica nimic însemnat? Se spune că ar fi lucrat îndelung la o a opta simfonie, pe care, nemulțumit, ar fi ars-o în cele din urmă în soba casei sale. Lumea o numește azi „tăcerea de la Järvenpää”.

Știai că Gustav Mahler mergea adesea la Sigmund Freud pentru a-și afla liniștea sufletului? Cei doi s-au plimbat ore întregi pe străzile orașului Leiden, iar Mahler spunea că muzica lui poartă în ea toată frământarea și dorul unei vieți întregi.

Știai că Giacomo Puccini a auzit din întâmplare o cutiuță muzicală ce cânta un imn, iar sunetul acela a intrat în opera „Turandot”? El culegea melodii din locurile pe care le înfățișa, iar pentru această operă a folosit vechi cântece chinezești spre a-i da culoarea Orientului.

Știai că Giuseppe Verdi a lăsat prin testament o casă de odihnă pentru muzicienii bătrâni și săraci? A numit-o „Casa di Riposo” și spunea despre ea că este cea mai frumoasă dintre operele sale. Acolo este și înmormântat, alături de cei pe care i-a ocrotit.

Știai că opera „Nabucco” a lui Verdi a devenit un simbol al Italiei prin corul robilor evrei, „Va, pensiero”? Se povestește că mulțimea l-ar fi cerut din nou la premieră, iar melodia a ajuns cântecul de dor al unui popor ce visa la libertate și unire.

Știai că Hector Berlioz și-a scris „Simfonia fantastică” mistuit de dragostea pentru o actriță pe care abia o zărise? Ea, Harriet Smithson, avea să-i devină mai târziu soție. Muzica povestește chiar visele unui tânăr îndrăgostit, purtat de patimă până în pragul nebuniei.

Știai că Joseph Haydn a scris „Simfonia surpriză” cu o lovitură puternică de orchestră în mijlocul unei părți liniștite? Se spune, în glumă, că voia să-i trezească pe ascultătorii care ațipeau în timpul concertelor. Blândețea și umorul lui i-au adus alintul de „Papa Haydn”.

Știai că Haydn a scris „Simfonia adio” pentru a-și ajuta muzicienii dornici să se întoarcă la casele lor? Spre finalul ei, instrumentiștii își sting pe rând lumânările și părăsesc scena unul câte unul. Prințul a înțeles mesajul tăcut și le-a îngăduit tuturor concediul dorit.

Un lăutar bătrân avea o vioară cu patru corzi, dar cânta mai des pe una singură. „De ce nu le folosești pe toate?” l-a întrebat un tânăr. Bătrânul a zâmbit: „Cei care caută corzi noi caută mereu; eu am aflat unde stă cântecul.” Și a purtat degetul pe o singură coardă, până când toată sala a plâns de dor.

Orfeu a coborât în adâncuri cu lira în mână și a cântat atât de curat, încât până și pietrele au plâns și fiarele s-au îmblânzit. N-a biruit prin putere, ci prin cântec. Așa a rămas vorba din bătrâni: unde nu ajunge sabia, ajunge o melodie; și cea mai tare poartă se deschide la o singură notă adevărată.

Un împărat a poruncit să i se aducă cea mai frumoasă pasăre cântătoare, ferecată în colivie de aur. Pasărea a tăcut zile întregi. Când slujitorii au deschis fereastra spre grădină, privighetoarea a prins din nou glas. Împăratul a înțeles: cântecul nu se cumpără și nu se închide; el se naște doar acolo unde inima e liberă.

Doi meșteri au turnat câte un clopot. Al celui grăbit era mare și strălucitor, dar suna spart. Al celui răbdător era mai mic, însă glasul lui se auzea până peste dealuri. „Nu mărimea dă sunetul”, a spus bătrânul, „ci curăția aliajului și liniștea cu care l-ai vegheat în foc.”

Un ucenic se plângea că vioara lui nu sună ca a maestrului. Maestrul a luat instrumentul ucenicului și a cântat pe el o melodie de te trecea fiorul. Apoi i l-a înapoiat: „Vezi? Nu vioara era mută. Ea aștepta doar o mână care a învățat să tacă înainte de a cânta.”

Se spune că o coardă prea întinsă se rupe, iar una prea slabă nu sună. Un cântăreț înțelept își acorda lăuta nici prea tare, nici prea moale, ci până când coarda răspundea cu bucurie la cea mai ușoară atingere. Așa, spuneau bătrânii, se cuvine acordată și viața omului.

Un flautist s-a lăudat că sunetul lui umple văzduhul. Un cioban de pe deal i-a răspuns: „Frumos cânți. Dar ascultă și pauza dintre note.” Flautistul a tăcut o clipă și, în acea tăcere, a auzit pentru întâia oară cântecul propriei respirații. De atunci a știut că muzica trăiește tot atât în liniște cât și în sunet.

Un cerșetor orb cânta la răscruce dintr-un fluier crăpat. Trecătorii aruncau bănuți fără să-l privească. Într-o zi, un copil s-a oprit și a ascultat până la capăt. Orbul a zâmbit și a zis: „Astăzi am primit cea mai bogată răsplată — nu cel ce dă bani, ci cel ce ascultă cu adevărat cinstește cântecul.”

Într-un cor de mănăstire, un frate cânta mai tare decât toți, mândru de glasul lui. Starețul l-a rugat o dată să tacă și să asculte. Când a tăcut, a auzit cum din multele glasuri se împletea o singură armonie caldă, în care al lui abia se deosebea. A înțeles atunci că frumusețea corului nu stă în cel ce se aude, ci în cei ce se potrivesc.

Un lăutar a fost întrebat de ce cântecele lui de la nuntă și cele de la înmormântare izvorăsc din aceleași corzi. El a răspuns: „Aceeași vioară plânge și se bucură, căci și inima omului e una singură. Cine a învățat să cânte durerea știe să cânte și bucuria — sunt surori care beau din același izvor.”

Fiecare inimă poartă în ea un izvor de cântec. Uneori e astupat de griji, ca o fântână acoperită de frunze; dar destul e să dai la o parte un singur necaz, și melodia începe iar să susure de la sine.

Tăcerea dintre două note nu e gol, ci malul care ține apa cântecului să nu se risipească. Fără tăcere, muzica s-ar revărsa fără chip; cu ea, fiecare sunet devine picătură limpede.

Un cântec adevărat nu se învață, ci se lasă să izvorască. Așa cum apa nu se silește să curgă la vale, ci merge unde a fost chemată de la început, tot astfel melodia caldă vine de undeva mai adânc decât știm noi.

Armonia nu cere ca toate glasurile să fie la fel, ci ca fiecare să curgă spre același loc. Multe pâraie diferite fac laolaltă un singur râu; multe voci deosebite fac laolaltă un singur cânt.