Într-un cor de mănăstire, un frate cânta mai tare decât toți, mândru de glasul lui. Starețul l-a rugat o dată să tacă și să asculte. Când a tăcut, a auzit cum din multele glasuri se împletea o singură armonie caldă, în care al lui abia se deosebea. A înțeles atunci că frumusețea corului nu stă în cel ce se aude, ci în cei ce se potrivesc.