Știai că viorile lui Antonio Stradivari, făurite în orașul italian Cremona la începutul secolului al XVIII-lea, sunt și astăzi socotite cele mai bune din lume? Se cunosc peste 500 de instrumente ale sale rămase până în zilele noastre, iar unele s-au vândut la licitație cu peste zece milioane de dolari.
Știai că vestita vioară „Messiah” a lui Stradivari, păstrată la Muzeul Ashmolean din Oxford, este atât de bine conservată încât pare abia ieșită din atelier? A fost dăruită muzeului cu condiția să nu fie niciodată cântată, spre a rămâne mărturie neatinsă a măiestriei meșterului.
Știai că, alături de familia Stradivari, la Cremona a lucrat și neamul Guarneri? Viorile lui Giuseppe Guarneri „del Gesù” au fost prețuite de marele virtuoz Niccolò Paganini, care a cântat ani de-a rândul pe o astfel de vioară, poreclită „Il Cannone” pentru puterea sunetului ei.
Știai că o vioară este alcătuită din peste șaptezeci de piese de lemn îmbinate cu grijă? Fața se face de obicei din molid, iar spatele și părțile laterale din paltin, fiecare esență fiind aleasă anume pentru felul în care poartă sunetul.
Știai că pianul a fost născocit în jurul anului 1700 de italianul Bartolomeo Cristofori? El l-a numit „gravicembalo col piano e forte”, adică un clavecin care putea cânta și încet, și tare, după apăsarea degetului — de aici i-a rămas numele scurt de „piano”.
Știai că un pian modern are 88 de clape și că, sub capacul lui, se întind peste 200 de corzi de oțel? Toate aceste corzi trag împreună cu o forță de mai multe tone, de aceea cadrul care le susține se toarnă din fontă.
Știai că orga este socotită cel mai mare instrument muzical făurit de om? O orgă de catedrală poate avea mii de tuburi, de la unele mai mici decât un creion până la altele înalte cât o casă, iar aerul care le face să cânte era odinioară pompat cu foale, prin muncă de om.
Știai că strămoașa orgii de biserică a fost o orgă de apă, numită hydraulis, născocită în Alexandria Egiptului de inginerul Ctesibios, în secolul al III-lea înainte de Hristos? Apa era folosită acolo spre a ține apăsarea aerului statornică, ca sunetul să curgă neîntrerupt.
Știai că harpa este unul dintre cele mai vechi instrumente cu corzi cunoscute? Harpe frumos împodobite au fost găsite în mormintele regale de la Ur, în vechea Mesopotamie, vechi de aproape cinci mii de ani.
Știai că harpa de concert are 47 de corzi și șapte pedale? Cu ajutorul pedalelor, harpistul schimbă înălțimea sunetelor apăsând cu picioarele, în vreme ce mâinile ciupesc corzile — un adevărat joc al întregului trup.
Știai că naiul, cu șiragul lui de tuburi de trestie de lungimi diferite, este cântat de mii de ani, în multe colțuri ale lumii? La noi, în muzica populară românească, naiul a fost dus la o măiestrie aparte de meșteri precum Gheorghe Zamfir, cunoscut în toată lumea.
Știai că vechii greci povesteau despre nai o legendă gingașă? Nimfa Syrinx, fugind de zeul Pan, s-ar fi prefăcut într-un pâlc de trestii; Pan a tăiat din ele și le-a legat laolaltă, făcând fluierul cu multe tuburi care în multe limbi se numește și astăzi „syrinx”.
Știai că flautul se numără printre cele mai vechi instrumente ale omenirii? În peșteri din sudul Germaniei s-au găsit fluiere cioplite din os de pasăre și din fildeș de mamut, vechi de aproape 40.000 de ani.
Știai că flautul de orchestră, deși luce ca argintul și e socotit între instrumentele de suflat, nu mai e făcut din lemn de multă vreme? El se toarnă din metal, iar sunetul se naște nu din trestie, ci doar din suflarea care se sparge de marginea găurii de suflat.
Știai că țambalul, cu coardele lui lovite cu ciocănele mici, este un instrument îndrăgit în muzica lăutărească românească? Țambalul mare, cu picioare și pedală de asurzire, are peste o sută de corzi întinse pe cutia lui de rezonanță.
Știai că un țambalist nu apasă corzile, ci le lovește cu două ciocănele ușoare, ale căror capete sunt uneori învelite în vată sau piele? De felul învelitorii atârnă și sunetul: fie limpede și cristalin, fie catifelat și cald.
Știai că cobza este unul dintre cele mai vechi instrumente cu corzi din muzica noastră populară, strămoașa lăutarilor de odinioară? Cu spatele ei bombat ca o jumătate de pară și corzile ciupite, cobza ținea ritmul și acompania cântecul vechilor povestitori.
Știai că buciumul, lunga trâmbiță de lemn a păstorilor din munții noștri, se aude uneori la depărtare de kilometri întregi? Cu el, ciobanii își vesteau turmele, chemau ori dădeau de știre dintr-un vârf de deal la altul, iar glasul lui adânc răsună și astăzi la sărbătorile de la munte.
Știai că buciumul nu are găuri pentru degete, ca fluierul? Cel care cântă schimbă sunetele numai din felul cum își strânge buzele și cum suflă, așa cum se face și la goarnă — de aceea din bucium se pot scoate doar câteva note, dar pline și grave.
Știai că numele chitarei își are rădăcina în vechiul cuvânt grecesc „kithara”, numele unui instrument cu corzi al Antichității? Chitara de astăzi, cu cele șase corzi ale ei, a căpătat forma cunoscută în Spania secolului al XIX-lea, prin meșterul Antonio de Torres.
Știai că violoncelul se cântă așezat, sprijinit între genunchii muzicianului și proptit în podea cu un picioruș metalic numit spin? Vocea lui adâncă și caldă este socotită de mulți cea mai apropiată dintre toate instrumentele de glasul omenesc.
Știai că clopotele mari de biserică se toarnă dintr-un aliaj anume de aramă și cositor, numit „bronz de clopot”? De grosimea și de forma lor atârnă înălțimea sunetului, iar unele clopote vestite din lume cântăresc zeci de tone și se aud pe depărtări întinse.
Știai că simfonia, așa cum o cunoaștem astăzi, s-a născut abia în secolul al XVIII-lea, dar cuvântul „symphonia” e mult mai vechi, din greaca veche, unde însemna pur și simplu „sunete care se potrivesc”, adică armonie? La început numea orice acord plăcut de sunete, și abia mai târziu a ajuns să însemne acea mare construcție pentru orchestră în mai multe părți.
Știai că Joseph Haydn este numit cu duioșie „părintele simfoniei”, pentru că a scris peste o sută dintre ele și a fixat pentru totdeauna forma cu patru părți? A lucrat aproape treizeci de ani la curtea familiei Esterházy, departe de lume, și tocmai această singurătate, spunea el, l-a silit să devină „original”.
Știai că opera s-a născut în jurul anului 1600, la Florența, dintr-un vis învățat? Un cerc de poeți și muzicieni, numit Camerata, voia să învie felul în care cântau vechii greci tragediile, și, căutând acel trecut pierdut, au inventat fără să vrea un lucru cu totul nou: teatrul cântat de la un capăt la altul.
Știai că cea mai veche operă care se mai joacă și astăzi este „Orfeo” de Claudio Monteverdi, din 1607? Povestea lui Orfeu, care coboară în lumea morților ca să-și aducă înapoi soția prin puterea cântului, era chiar potrivită pentru arta cea nouă care credea că muzica poate îmblânzi orice.
Știai că numele de „concert” vine, după unii, din latinescul „concertare”, care înseamnă deopotrivă „a se lupta” și „a lucra împreună”? Iată taina acestei forme: un singur instrument solist stă față în față cu întreaga orchestră, când întrecându-se cu ea, când împăcându-se, ca o convorbire între unul și mulți.
Știai că sonata și cantata au fost la început surori care se deosebeau doar printr-un cuvânt? „Sonata” venea de la „sonare”, a suna (adică muzică pentru instrumente), iar „cantata” de la „cantare”, a cânta (muzică pentru voce). Așa, prin două verbe latinești simple, s-a împărțit lumea muzicii vechi în cea cântată și cea sunată.
Știai că cvartetul de coarde este socotit de mulți cea mai curată și mai intimă convorbire din toată muzica? Patru instrumente — două viori, o violă și un violoncel — vorbesc între ele ca patru prieteni la o masă, și de aceea Goethe spunea că a asculta un cvartet e ca și cum ai auzi patru oameni cumsecade stând de vorbă.
Știai că și cvartetul de coarde își are un „părinte” în Joseph Haydn? Se povestește că forma s-a ivit aproape din întâmplare, dintr-o adunare de muzicieni la o casă de țară, unde se nimeriseră tocmai aceste patru instrumente — și din acea seară de muzică prietenească s-a născut un întreg gen.