Gust

Desert de origine otomană realizat din zeci de foi subțiri de aluat filo, strat cu strat cu nuci sau fistic măcinat fin, copt și inundat cu sirop de zahăr aromat cu apă de trandafiri sau lămâie. Cea mai renumită variantă este cea din Gaziantep (Turcia), cu fistic verde proaspăt. Este desertul ceremonial al lumii turcești, servit la nunți, Eid și orice sărbătoare importantă.

Pilaf-ul turcesc cu ficat de pui (Arnavut ciğeri pilav) combină orezul călit în unt cu cuburi de ficat de pui crocant, ceapă, ardei grași, șofran și ierburi proaspete. Fiecare bob de orez este separat și lucios, iar ficatul adaugă o notă fermă și aromatică preparatului. Este prezent la mesele festive și în localurile tradiționale turcești (meyhane), adesea servit la nunți sau circumcizii.

Kebab originar din orașul Adana, preparat din carne de miel tocată manual, amestecată cu ardei iute roșu și condimente, modelată pe frigărui late din oțel și gătită pe jar. Este servit cu lipie, sumac, ceapă și ardei copți. Reprezintă mândria gastronomică a sudului Turciei și are indicație geografică protejată.

Găluști mici din aluat subțire umplute cu carne de miel sau vită condimentată, fierte în apă sau la abur. Sunt servite cu sos de iaurt cu usturoi și unt cu boia de ardei și mentă. Manti este considerată regina bucătăriei anatoliene și se prepară mai ales la ocazii speciale și nunți.

Budincă de orez cu lapte, aromatizată cu vanilie sau apă de trandafiri și coaptă la cuptor până capătă o crustă ușor caramelizată la suprafață. Este unul dintre cele mai iubite deserturi turcești, servit în boluri individuale de ceramică. Sütlaç era preparat în bucătăriile palatului otoman și rămâne un desert clasic de cofetărie turcă și un regal al meselor de familie.

Specialitate culinară inventată în 1867 în Bursa de către Iskender Efendi, constând din felii subțiri de carne de miel la frigare verticală (döner) așezate pe bucăți de pâine pita, acoperite cu sos de roșii fierbinte și unt topit și servite cu iaurt. Este poate cel mai faimos preparat turcesc din categoria kebab. Afirmația că se servește exclusiv în restaurante, niciodată acasă, este o generalizare excesivă; preparatul este totuși strâns legat de restaurante specializate, unde rețeta originală Iskender este păstrată.

Carne felii subțiri, așezate în straturi pe un ax vertical și rumenite încet la foc, apoi rase fâșii crocante. Se strâng în lipie cu murături, roșii și sos de susan, o îmbucătură caldă purtată din mână în mână.

Foi subțiri de aluat, suprapuse și unse cu unt, umplute cu nuci mărunțite și îmbibate în sirop dulce parfumat cu apă de flori. Crocantă și lipicioasă deodată, se topește în gură ca o mângâiere.

Plăcintă din foi fragede de aluat, rulate cu brânză sărată și verdețuri sau cu carne, coapte până se rumenesc. Fiecare mușcătură foșnește și dezvăluie un miez cald, îmbietor.

Orez fiert bob cu bob, învelit în unt și uneori presărat cu fidea aurie ori năut. Simplu și hrănitor, e patul cald pe care se așază fripturile și tocănițele turcești.

Cuburi mici și gelatinoase, parfumate cu apă de trandafiri sau lămâie, presărate din belșug cu zahăr pudră. Se topesc încet pe limbă, o dulceață blândă alături de o cafea tare.

Ouă moi gătite într-un sos de roșii, ardei verzi și ceapă, dres cu untdelemn. Se mănâncă din tigaie, direct cu pâine, o dimineață turcească leneșă și caldă strânsă într-un singur vas.

Frigărui de carne condimentată, fripte la cărbuni până capătă margini arse și miros de fum. Se servesc cu orez pilaf, ardei copți și lipie caldă, mâncarea prin excelență a meselor turcești în jurul jarului.

Kebabul se rumenește lent pe frigarea verticală, iar carnea se taie în fâșii subțiri și suculente, rulate în lipie cu salată și sos de usturoi. Aroma lui condimentată umple străzile aglomerate ale orașelor.