Artă

În „Fiul omului” (1964), Magritte a pictat un bărbat cu joben a cărui față este ascunsă de un măr verde plutitor. Artistul o considera un autoportret și explica interesul pentru tensiunea dintre ceea ce este vizibil și ceea ce, deși prezent, rămâne ascuns privirii.

Tehnica „grattage” a lui Max Ernst consta în răzuirea straturilor de vopsea de pe pânza așezată peste obiecte texturate, obținând suprafețe misterioase pe care apoi imaginația le desăvârșea. El a folosit-o pentru peisaje de pădure stranii și pentru orașe pietrificate, precum în seria sa de „orașe întregi”.

„Imperiul luminilor” al lui Magritte înfățișează o casă cufundată în noapte, cu felinar aprins, sub un cer senin de zi. Pictorul a realizat mai multe variante ale acestei teme, iar contrastul dintre lumina diurnă a cerului și întunericul de la nivelul solului produce o tulburare vizuală care fascinează privitorul fără să pară agresivă.

Andrew Breton a definit suprarealismul, în primul „Manifest” din 1924, drept „automatism psihic pur”, iar pictorii au căutat metode de a lăsa mâna să deseneze fără controlul rațiunii. Din acest „desen automat” s-au dezvoltat multe dintre formele libere și fluide ale lui Miró și André Masson.

Salvador Dalí a colaborat cu regizorul Luis Buñuel și, tot în anii de tinerețe, a fost prieten apropiat cu poetul Federico García Lorca. Multe dintre obsesiile sale picturale, precum figurile moleșite și peisajele stâncoase, își au rădăcina în anii formării la Madrid și în ținutul natal Cadaqués.

Yves Tanguy, unul dintre cei mai enigmatici pictori suprarealiști, a hotărât să devină artist după ce a văzut, dintr-un autobuz, un tablou de Giorgio de Chirico într-o vitrină. Autodidact, a umplut apoi pânzele cu peisaje marine imaginare, populate de forme moi, netede, ca niște pietre vii răsărite pe câmpii nesfârșite.

Dorothea Tanning, pictoriță americană și soție a lui Max Ernst, a realizat lucrarea „Eine kleine Nachtmusik”, în care un floarea-soarelui uriaș și un coridor de hotel devin scena unei drame tăcute între două fete. Pânza îmbină precizia realistă cu o atmosferă de vis tulburător, marcă a suprarealismului feminin.

Leonora Carrington, pictoriță britanico-mexicană legată de cercul suprarealist, a populat pânzele cu ființe hibride, animale magice și scene alchimice, hrănite din mituri celtice și din tradiții ezoterice. A trăit cea mai mare parte a vieții în Mexic, unde a devenit o figură centrală a artei suprarealiste locale.

Singura diferență dintre un nebun și mine este că eu nu sunt nebun

Cred că sunt un pictor pentru că vreau să fiu poet și muzician cu ajutorul culorii și al formei

Totul ceea ce vedem ascunde altceva, iar noi mereu am vrea să vedem ceea ce este ascuns de ceea ce vedem

Numele „fovism” s-a născut dintr-o insultă. La Salon d'Automne din 1905, criticul Louis Vauxcelles a văzut într-o sală cu pânze violente cromatic o mică sculptură clasicizantă a lui Albert Marque și a exclamat că e ca „Donatello printre fiare sălbatice” (les fauves). Termenul batjocoritor a fost adoptat cu mândrie de artiști și a dat numele mișcării.

„Femeie cu pălărie” (1905) a lui Matisse a stârnit scandal la Salon d'Automne prin culorile stridente aplicate chiar și pe chipul soției sale, Amélie. În ciuda batjocurii publicului, tabloul a fost cumpărat de colecționarii americani Leo și Gertrude Stein, gest care a consolidat cariera lui Matisse.

În vara lui 1905, Matisse și André Derain au lucrat împreună în micul port Collioure, de pe coasta mediteraneană a Franței. Lumina puternică a sudului i-a împins spre culori pure, nediluate, iar acele săptămâni sunt considerate momentul de vârf al fovismului timpuriu.

Maurice de Vlaminck se lăuda că nu a intrat niciodată la Luvru ca să nu fie „contaminat” de vechii maeștri, dorind să picteze din pur instinct. Stoarcea uneori vopseaua direct din tub pe pânză, fără să o amestece, pentru a obține roșuri și albastruri de o intensitate brutală.

„Bucuria de a trăi” (Le bonheur de vivre, 1905-1906) a lui Matisse a fost considerată de mulți drept manifestul fovismului. Marea compoziție cu nuduri într-un peisaj arcadian l-a inspirat pe tânărul Picasso, care i-a răspuns câțiva ani mai târziu prin „Domnișoarele din Avignon”.

André Derain a fost trimis la Londra de negustorul de artă Ambroise Vollard în 1906, ca să picteze capitala britanică în felul în care Monet o făcuse mai devreme. Rezultatul a fost o serie de vederi ale Tamisei și ale podurilor, dar în culori fovist de aprinse, cu ape roz și portocalii.

Fovismul a fost extrem de scurt ca mișcare organizată, durând în esență doar câțiva ani, între aproximativ 1904 și 1908. După aceea, artiștii au apucat drumuri foarte diferite: Derain s-a întors spre un clasicism sobru, iar Braque a alunecat spre cubism alături de Picasso.

„Camera roșie” (Armonie în roșu, 1908) a lui Matisse a fost la origine pictată în albastru și se numea „Armonie în albastru”. Nemulțumit, Matisse a revopsit aproape întreaga suprafață într-un roșu intens după ce lucrarea îi fusese deja cumpărată de colecționarul rus Serghei Șciukin.

Colecționarul moscovit Serghei Șciukin i-a comandat lui Matisse două mari panouri decorative pentru scara palatului său: „Dansul” și „Muzica” (1909-1910). „Dansul” înfățișează cinci figuri roșii într-un hore frenetic pe fond albastru și verde, redus la culoarea pură și la mișcare.

Georges Braque a expus la Salon des Indépendants din 1906 și 1907 în plină perioadă fovistă, pictând porturi luminoase la L'Estaque, în sudul Franței. Tot la L'Estaque, sub influența lui Cézanne, avea să părăsească curând culoarea fovistă pentru geometria care va deveni cubism.

Kees van Dongen, pictor de origine olandeză stabilit la Paris, a fost unul dintre fovii mai puțin citați, dar a rămas fidel culorii intense mult după destrămarea grupului. S-a specializat în portrete de femei mondene, cu ochi conturați apăsat și carnații aprinse, devenind pictorul la modă al societății pariziene interbelice.

Matisse a mărturisit că, în perioada fovistă, alegerea culorilor pornea de la instinct și emoție, nu de la o teorie științifică precum cea a neoimpresioniștilor. El respingea metoda punctelor mici și calculate ale lui Seurat, preferând suprafețe largi de culoare pusă direct, expresivă.

Înaintea fovismului deplin, Matisse trecuse printr-o scurtă fază neoimpresionistă, alături de Paul Signac la Saint-Tropez, în 1904. Din acea vară a rezultat „Luxe, calme et volupté”, cu tușe divizate, un pas intermediar înainte ca el să elibereze culoarea complet.

„Podul de la Charing Cross” și celelalte vederi londoneze ale lui Derain folosesc culori care nu corespund realității: cerul poate fi verde, apa portocalie, casele roz. Această libertate cromatică, în care culoarea servește emoția, nu descrierea, este semnătura fovismului.

Ceea ce visez este o artă a echilibrului, a purității și a liniștii, lipsită de subiecte tulburătoare sau neliniștitoare.

Fovismul a fost proba focului. Culorile deveneau cartușe de dinamită. Ele trebuiau să descarce lumină.

Am pictat cu inima și cu tuburile de vopsea, fără să mă gândesc la nimic altceva.

Tabloul „Nighthawks” (1942) al lui Edward Hopper înfățișează o cafenea de colț scăldată în lumină verzuie, dar cercetătorii au observat că localul nu are nicio ușă vizibilă către stradă. Cei patru oameni par sigilați într-o insulă de sticlă, izolați de orașul pustiu din jur. Hopper spunea că nu a urmărit conștient să sugereze singurătatea, ci că „poate, fără să vreau, am pictat singurătatea unui oraș mare”.

Georgia O’Keeffe și-a petrecut o bună parte din viață în deșertul din New Mexico, unde aduna oase de animale albite de soare pentru a le picta. Ea vedea în aceste cranii nu moartea, ci ceva viu și frumos; despre celebrele sale flori uriașe respingea interpretarea sexuală impusă de critici, insistând că pictase doar florile așa cum le vedea, mari, pentru ca oamenii ocupați să fie nevoiți să le privească.