Oameni

Pânza „Les Demoiselles d’Avignon” (1907) a lui Pablo Picasso a rămas ascunsă în atelierul lui aproape un deceniu, prea radicală pentru a fi arătată. Chiar și prietenii apropiați, precum Georges Braque, au fost șocați; Matisse ar fi considerat-o o batjocură. Ea a fost expusă public abia în 1916 și este socotită astăzi punctul de plecare al cubismului.

În cubismul lor de dinainte de 1914, Picasso și Braque pictau uneori atât de asemănător încât nici ei nu mai deosebeau cu ușurință o pânză de alta. Braque a comparat legătura lor cu doi alpiniști legați de aceeași coardă. Din acest motiv, multe lucrări din acea perioadă rămân dificil de atribuit fără studiu atent.

Georges Braque, care fusese decorator și învățase meseria de la tatăl său, a introdus în pictura cubistă imitarea texturilor: lemn, marmură, litere de tipar. Aceste procedee de meșteșugar, precum pieptenele pentru vinișoarele de lemn, au adus în tabloul cult o urmă de mână de artizan. Astfel granița dintre pictura înaltă și meșteșug a fost pusă sub semnul întrebării.

Numele „cubism” s-a născut dintr-o ironie. Criticul Louis Vauxcelles ar fi vorbit despre „cuburi” și „bizarerii cubice” după ce a văzut peisajele lui Braque de la L’Estaque, expuse în 1908. Eticheta menită să ridiculizeze a devenit numele uneia dintre cele mai importante mișcări din istoria picturii.

Piet Mondrian a plecat de la peisaje și copaci pictați naturalist și, treptat, i-a redus la o rețea de linii. Într-o serie de studii cu un pom, ramurile se transformă lent într-o țesătură de linii orizontale și verticale, până când motivul aproape dispare. Aceasta este calea documentată prin care a ajuns la abstracția lui geometrică.

În picturile sale mature, Mondrian folosea doar cele trei culori primare, roșu, galben și albastru, plus alb, negru și gri, cu linii strict orizontale și verticale. El evita cu bună știință linia diagonală și, într-o dispută pe această temă, s-a despărțit de prietenul și colegul său Theo van Doesburg. Pentru Mondrian, echilibrul dintre orizontal și vertical avea o valoare aproape spirituală.

Ultima pânză mare a lui Mondrian, „Broadway Boogie Woogie” (1942-1943), pictată la New York, înlocuiește liniile negre continue cu șiruri de pătrățele colorate care pulsează ca luminile orașului. Titlul trimite la muzica boogie-woogie, pe care artistul o iubea. Lucrarea se află la Museum of Modern Art din New York.

Juan Gris, al treilea mare nume al cubismului alături de Picasso și Braque, a pictat în 1912 un „Portret al lui Picasso”, un omagiu adus prietenului său în chiar limbajul pe care acesta îl inventase. Gris a adus în cubism o rigoare aproape geometrică și culori mai limpezi. Tabloul se află la Art Institute of Chicago.

Nu caut, găsesc.

Simțurile deformează, mintea formează.

Ceasurile moi din „Persistența memoriei” a lui Salvador Dalí (1931) au fost inspirate, după propria mărturisire a pictorului, de un camembert care se topea la soare. Tabloul este surprinzător de mic, doar aproximativ 24 pe 33 de centimetri, iar peisajul din fundal reprezintă falezele de la Cadaqués, ținutul natal al artistului din Catalonia.

René Magritte a pictat pe pânza „Aceasta nu este o pipă” chiar propoziția „Ceci n'est pas une pipe”, sub imaginea unei pipe. Lucrarea, intitulată de fapt „Trădarea imaginilor” (1929), atrage atenția că reprezentarea unui obiect nu este obiectul însuși, ci doar imaginea lui.

Joan Miró declara că vrea „să asasineze pictura”, respingând convențiile artei tradiționale. Compozițiile sale, cu semne aparent copilărești, stele și forme biomorfe, izvorau adesea din foamea reală trăită la Paris, halucinațiile provocate de sărăcie devenind sursă de imagini pentru pânzele sale.

Salvador Dalí a numit metoda sa de lucru „metoda paranoic-critică”, prin care își cultiva deliberat stări de delir controlat pentru a genera imagini duble și asociații neașteptate. În tablouri precum „Metamorfoza lui Narcis”, o singură formă poate fi citită simultan ca o figură îngenuncheată și ca o mână care ține un ou.

În „Fiul omului” (1964), Magritte a pictat un bărbat cu joben a cărui față este ascunsă de un măr verde plutitor. Artistul o considera un autoportret și explica interesul pentru tensiunea dintre ceea ce este vizibil și ceea ce, deși prezent, rămâne ascuns privirii.

„Imperiul luminilor” al lui Magritte înfățișează o casă cufundată în noapte, cu felinar aprins, sub un cer senin de zi. Pictorul a realizat mai multe variante ale acestei teme, iar contrastul dintre lumina diurnă a cerului și întunericul de la nivelul solului produce o tulburare vizuală care fascinează privitorul fără să pară agresivă.

Salvador Dalí a colaborat cu regizorul Luis Buñuel și, tot în anii de tinerețe, a fost prieten apropiat cu poetul Federico García Lorca. Multe dintre obsesiile sale picturale, precum figurile moleșite și peisajele stâncoase, își au rădăcina în anii formării la Madrid și în ținutul natal Cadaqués.

Singura diferență dintre un nebun și mine este că eu nu sunt nebun

Cred că sunt un pictor pentru că vreau să fiu poet și muzician cu ajutorul culorii și al formei

Totul ceea ce vedem ascunde altceva, iar noi mereu am vrea să vedem ceea ce este ascuns de ceea ce vedem

Numele „fovism” s-a născut dintr-o insultă. La Salon d'Automne din 1905, criticul Louis Vauxcelles a văzut într-o sală cu pânze violente cromatic o mică sculptură clasicizantă a lui Albert Marque și a exclamat că e ca „Donatello printre fiare sălbatice” (les fauves). Termenul batjocoritor a fost adoptat cu mândrie de artiști și a dat numele mișcării.

„Femeie cu pălărie” (1905) a lui Matisse a stârnit scandal la Salon d'Automne prin culorile stridente aplicate chiar și pe chipul soției sale, Amélie. În ciuda batjocurii publicului, tabloul a fost cumpărat de colecționarii americani Leo și Gertrude Stein, gest care a consolidat cariera lui Matisse.

În vara lui 1905, Matisse și André Derain au lucrat împreună în micul port Collioure, de pe coasta mediteraneană a Franței. Lumina puternică a sudului i-a împins spre culori pure, nediluate, iar acele săptămâni sunt considerate momentul de vârf al fovismului timpuriu.

„Bucuria de a trăi” (Le bonheur de vivre, 1905-1906) a lui Matisse a fost considerată de mulți drept manifestul fovismului. Marea compoziție cu nuduri într-un peisaj arcadian l-a inspirat pe tânărul Picasso, care i-a răspuns câțiva ani mai târziu prin „Domnișoarele din Avignon”.

André Derain a fost trimis la Londra de negustorul de artă Ambroise Vollard în 1906, ca să picteze capitala britanică în felul în care Monet o făcuse mai devreme. Rezultatul a fost o serie de vederi ale Tamisei și ale podurilor, dar în culori fovist de aprinse, cu ape roz și portocalii.

Fovismul a fost extrem de scurt ca mișcare organizată, durând în esență doar câțiva ani, între aproximativ 1904 și 1908. După aceea, artiștii au apucat drumuri foarte diferite: Derain s-a întors spre un clasicism sobru, iar Braque a alunecat spre cubism alături de Picasso.

„Camera roșie” (Armonie în roșu, 1908) a lui Matisse a fost la origine pictată în albastru și se numea „Armonie în albastru”. Nemulțumit, Matisse a revopsit aproape întreaga suprafață într-un roșu intens după ce lucrarea îi fusese deja cumpărată de colecționarul rus Serghei Șciukin.

Colecționarul moscovit Serghei Șciukin i-a comandat lui Matisse două mari panouri decorative pentru scara palatului său: „Dansul” și „Muzica” (1909-1910). „Dansul” înfățișează cinci figuri roșii într-un hore frenetic pe fond albastru și verde, redus la culoarea pură și la mișcare.

Georges Braque a expus la Salon des Indépendants din 1906 și 1907 în plină perioadă fovistă, pictând porturi luminoase la L'Estaque, în sudul Franței. Tot la L'Estaque, sub influența lui Cézanne, avea să părăsească curând culoarea fovistă pentru geometria care va deveni cubism.

Matisse a mărturisit că, în perioada fovistă, alegerea culorilor pornea de la instinct și emoție, nu de la o teorie științifică precum cea a neoimpresioniștilor. El respingea metoda punctelor mici și calculate ale lui Seurat, preferând suprafețe largi de culoare pusă direct, expresivă.